Se spune că atâta timp cât vor fi cărări între oameni, cât vom fi în dialog unii cu alţii, lumea este pe făgaşul cel bun. Dragă prietenă, Melania Cuc, te provoc la o cafea de seară, îndulcită cu mierea cuvintelor. Să mai povestim şi noi, aşa, cum am făcut-o de nenumărate ori. Aş vrea să avem un dialog al prieteniei, al frumuseţii vorbei care ne leagă. E gata cafeaua? Dacă da, atunci să ne aşezăm confortabil la taifas. >>>>

_________________

Cărticica mea de Crăciun

E iarnă şi afară ninge. În casă miroase a cozonaci, iar noi, copiii, pe lânga foc, aşteptam cu nerăbdare Crăciunul. Ce gând frumos! Câtă puritate a sufletului! Clipele imaculate ale sărbătorii se apropie. Parcă şi noi cu toţii devenim mai buni, mai curaţi mai frumoşi! >>>>

______________

CEZARINA ADAMESCU – „Râs în flăcări“

Ce au oamenii cu voi?

Pentru ce vă pun în seamă

Fără remuşcări sau teamă

O mulţime de defecte

Tocmai cele mai perfecte

Din fiinţele create? >>>>

_______________

OLGA ALEXANDRA DIACONU – „Integrala operei mistice – Ochiul de veghe“

Un timp fără memorie:

doar Ochiul de Veghe

împăcat în sine însuşi

veghează zborul vulturului

căutându-şi cu ardoare prada  >>>>

_______________

IOAN A. TODERIŢĂ – „Amintiri la capăt de vis“

 Maşina aluneca despicând un câmp magnetic indus într-o stea nevăzută, cu farurile aprinse de prisos, înaintea mea, mereu înaintea mea. Păstram distanţa, să n-o “împing” nedorit, să n-o fugăresc ca pe un vânat neputincios. Era un Fiat sau un Wolswagen de mică putere fiindcă muntele Posada o chinuia să urce, o împiedica să zboare – cum şi-ar fi dorit. Curbă la dreapta, apoi; într-o treime de semicerc, curbă la stânga. în dreapta, cunoscutul popas cu izvor; găurind stânca pentru cei opriţi de sete, pentru cei însetaţi de ozon şi apă, de parfum de iarbă mereu verde, de pădure veşnic murmurând. >>>>

Sunt năvala şi mângâierea valurilor

ce mor în nisipul fierbinte.

Sunt zvonul sirenelor

ce vine de prea departe de tine.

De ce ţi-e frică să atingi această mare?

prea plină de mistere unduitoare,

ce se sfarmă de maluri,

pentru a pleca mai departe?

Prinde măcar acest val

ce vine spre tine!

Şi strânge-l,

strânge-l în mâinile tale! >>>>

______________

GABRIELA MIHALACHE – „Clinica sinucigaşilor“

____________

VIORELA CODREANU TIRON – „Fără titlu“

Sunt năvala şi mângâierea valurilor

ce mor în nisipul fierbinte.

Sunt zvonul sirenelor

ce vine de prea departe de tine.

De ce ţi-e frică să atingi această mare?

prea plină de mistere unduitoare,

ce se sfarmă de maluri,

pentru a pleca mai departe?

Prinde măcar acest val

ce vine spre tine! >>>>

_______________

IOAN TODERIŢĂ – „Revelaţia şi relevanţa textului literar“

Poet, prozator dar şi un avizat şi temeinic critic şi istoric literar, Ioan Toderiţă încearcă să surprindă, cât mai fidel, viaţa literară gălăţeană, cu toate realizările sale, cu o precizie de invidiat. >>>>

 ________________

GEORGETA NEDELCU – „Exmatriculat din viaţă“

Nici o împrejurare importantă de la început şi până la sfârşitul acestui roman nu va fi relatată din auzite. Aici va fi povestit cu lux de amănunt, cât poate să  îndure răbdarea unei femei şi ce poate să înfăptuiască hotărârea unui bărbat. Mă refer la universul copilăriei, al adolescenţei şi al primei tinereţi. Acestea două din urmă fiind urmărite aproape întotdeauna ca o prelungire a celei dintâi, constituie miezul acestui roman. >>>>

_______________

VASILE MIC – „Scara de lumină“

Încă sunt tolerat

Ca un pustiu

Sub soarele

Pururi

Arzător.

Vreau să urc

Pe scara de lumină,

Dar cineva,

Nu ştiu cine,

Îmi zice

De hotărârea

Sinodului din Calcedon… >>>>

______________

IOAN TODERIŢĂ – „Războiul lui Puf“

Noaptea, cea din cer coborâtă, pândea cu ochi de ucigaş satul. Amurgul o purtase de mână din pădurea Gârboavele ca pe un orb ascultător şi, grăbit să-şi însoţească soarele în alte zări, o părăsi pe creasta dealului Iepureni. Astfel, privind dintr-un zarzăr al viei lui Drăguşan, noaptea întuneca cu orbire depărtarea lacului care sfârşea în Prut, în dealurile Basarabiei. Lacul, se auzea sub pământ, cum sufla în oglinda din carnea lui pâlpâirea stelelor, ca-n lumânări pentru cei morţi. >>>>

Se face că ochii femeii

Ochii

Nu pot vedea

Lacrima

Albă

A femeii. >>>>

Mi-e frică s-adorm. Năvăleşte către mine, în vis, o lume pe care o ştiu sigur de undeva. Iată, fetiţa aceea mică din camera cu pluşuri grele de culoarea vişinei putrede. Un lampadar sidefat cu abajur din mărgele aurite strecoară raze mici pe paginile cărţii din care citeşte. Şi, întotdeauna, o femeie în negru. E tânără, e tristă, e în doliu. >>>>

_____________

 MARIANA BRĂESCU – „Imperfecţiuni provizorii“

 La 50 de ani fix, prof. univ. dr. doc. Sever Anestin citi pentru prima oară în viaţa sa un roman poliţist. Cum ajunge o somitate, un profesor universitar şi încă prof. dr. doc., la asemenea lecturi? Aceasta e întrebarea şi iată răspunsul. >>>>

____________

IONUŢ CARAGEA – „Întreita suferinţă“

Adevărul

*

Nu subestimaţi oamenii proşti, ei ascund cel mai bine adevărul.

*

Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ. >>>>

_____________

 CEZARINA ADAMESCU – „Râs în flăcări“

APROPO DE FABULE

Vaci cu lapte, capre, boi,

Ce au oamenii cu voi?

Pentru ce vă pun în seamă

Fără remuşcări sau teamă

O mulţime de defecte

Tocmai cele mai perfecte

Din fiinţele create? >>>>

_______________

MELANIA CUC – „Via dolorosa“

 Mărturisesc

- Pssst! Strânge robinetul….te rog!

Picătura a depăşit în unchii de aur

Barilul de kerosem cu risc zero.

-Ehei, este încă linişte în oul de Paşte

Spune dropia din embrionul ce creşte de-a-ndoasele

În farfuria unui gurmand fără identitate . >>>>

Tumult de lumină ieşită din adâncurile fiinţei. Bijuterii din zestrea amintirilor, toate acestea alcătuiesc noua carte a bravei românce Elena Buică, trăitoare în Canada care dovedeşte, cu fiecare nouă carte că România a rămas pentru ea, nu numai ţara natală, ţara de baştină, dar şi matricea spirituală din care, aşa cum se poate constata, nu s-a rupt niciodată. >>>>

NICOLAE RĂZVAN MINCU – „K3/Maşina de citit gânduri“

Viaţa în blocul K3 din Pantelimon este extremă ca şi cea de pe muntele K2. Delicatul suflet este scuturat de uragane, cu greu se strecoară printre pereţii de gheaţă ai imposturii, traversează crevase de intoleranţă, îşi caută poteca prin ceaţa suferinţei.

Am la mine un sâmbure prin care respir, familia mea, copiii, dragostea delicată. Cămaşa sufletului meu este pusă la înflorit pe trunchiul unui tei infinit, desparte în silabe speranţa în unde vorbite, efluvii de radiaţie, corpusculi de stele învelite în tăcere. >>>>

_____________

ALEXANDRU OBLU – „Deoumanismul, al patrulea val!“

La început de drum, voi aveţi nevoie de adeziunea sau chiar opoziţia unor persoane documentate, cu profunde studii de sociologie, filozofie, istoria religiilor şi nu numai. Voi chemaţi spre o nouă credinţă şi speraţi că imensa apăsare a răului ce s-a făcut până acum va genera adeziunea. Doctrina deoumanistă s-a născut dintr-o mare dragoste de oameni, dintr-un imens respect pentru tradiţia noastră umanistă şi o privire intensă spre fibra intimă a sufletului românilor. Ea vrea să-i convingă chiar şi pe pesimişti că o schimbare atât de profundă nu este imposibilă.  >>>>

Cartea „Epistole către Adrian Păunescu Carte de iubire”, a apărut la Editura Tipomur în colaborare cu Editura Noul Pământ din Tg. Mureş, în anul 1998. De atunci alte întâlniri fascinante cu Adrian Păunescu, puse cu râvnă şi încântare de subsemnatul pe hârtie, apărute în diverse publicaţii şi cărţi, au completat fericit suma informaţiilor şi sentimentelor mele împărtăşite sau neîmpărtăşite despre poetul „ tineretului în adidaşi şi al generaţiei în blugi”. Şi nu numai ale lor. Tocmai de aceea prezenta carte este o ediţie revăzută şi adăugită. Cărţii iniţiale, căreia i-am respectat conţinutul, aproape ad litteram, cu trăirile şi întâlnirile avute, i-am adăugat alte trăiri şi întâlniri cu Adrian Păunescu. Ea conţine şi poezii, antume şi postume, dedicate acestuia. >>>>

_____________

RĂZVAN DUCAN – „Dumnezeiescu Ardeal“

Cu ziduri niciodată surpate în noi,

Dave ţintuite pe căciuli de sare,

Contemporana matematică n-are atâtea zerouri după unu,

Să afle anul nostru de descălecare. >>>>

______________

RĂZVAN DUCAN – „Cele mai frumoase 100 poezii“

Ideea de a realiza această colecţie, “100 – Cele mai frumoase poezii”, mi-a venit de la o anecdotă cu un venerabil ajuns la o sută de ani şi care a fost întrebat de un reporter care e secretul longevităţii sale centenare? Răspunsul mucalit dat unei asemenea întrebări, “Ce mai înseamnă azi o sută”?, mi-a sugerat întrebarea “Ce mai înseamnă azi o sută de poeme din biografia unui autor?” >>>>

______________

VIRGIL ANDRONESCU – „Chipul tău blând coborât din icoane mă ţine strâns sub pleoapă“

Mi-a fost elev. I-am simtit flacara launtrica ascunsa într-o mâna de om cu ochii dusi în fundul capului,dar arzoi si cautatori. L-am încurajat si a debutat în revista scolara ,,Ecouri Dunarene’’, mai întâi cu proza scurta si apoi cu versuri din ce în ce mai sincere. O vreme a avut probleme cu sanatatea si a disparut din paginile saptamânale ale revistei. S-a întors apoi cu rugul suferintei biruit, plin de viata si dupa absolvire mi-au placut gândul si ambitia lui de a publica un volum de versuri. De doua ori a selectionat poezii pentru el, s-a zbatut cu greutatile vietii si ,,mâna de om’’ a biruit. Cu mâinile plapânde a venit la mine si mi-a întins ca pe o ofranda extrem de pretioasa, primul sau volum de versuri intitulat ,,Poezii’’. >>>>

Prolog

(Absenţa)

Absenţa e-o prezenţă negativă,

E-un gol, o aşteptare, o latenţă.

E moarte şi viaţă, deopotrivă –

Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.

De neatins fiind, şi nevăzută,

Asociind realităţi contrare,

Absenţa naşte jale şi frustrare

Şi-un gând de neputinţă absolută.

Ne-existând, nu poate să se-ascundă.

Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.

Egale-i sunt teroarea şi clemenţa… >>>>

_______________

MARIANA ZAVATI GARDNER – „Bacău – London înainte şi-napoi“

Are omul o viaţă şi o vârstă ce nu pot fi deduse din nici un act de identitate; ele se întind înapoi, după cum a întrevăzut Jung, pe un traseu bimilenar; se desfăşoară ca identitate şi structură pe o cale luminată cu insesizabile scânteieri ale lanţului AND; sau după cele confirmate de Cartea Cărţilor, pe durata vieţii a patruzeci şi două de generaţii, cât i-a tribut Divinităţii să se încerce cu om cu tot, de la Avraam prin David şi captivitatea babiloniană, până la a se naşte în Maria, ca Mântuitor, Fiul Domnului, cel care a făcut vădită legea dialectică a recuperării şi împlinirii divine a omului. A trecerii acestuia de la condiţia de rob la cea de prieten al Divinităţii. O dramă în trei acte, cu trecere, spre final, şi prin infernul captivităţii; o dramă a desfacerii din pânzele amăgirii care se numeşte trup. >>>>

______________

VASILE MIC – „Copacul de argint“

CHEMAREA LA MÂNTUIRE

Şi plantele

Sunt chemate

La mântuire.

****

Dintre ele,

Unele vor fi aruncate

În infern,

Altele vor creşte

În întuneric.

****

Pe noi,

Contemporanii

Plantelor

****

Mulţi ne vor întreba

Unde am ascuns

****

Lumina. >>>>

______________

VIRGIL ANDRONESCU – „Ultimele luni din viaţa umbrei mele“

Pentru Virgil Andronescu, literatura, poezia înseamnă un refugiu dramatic în alter-egoul său interior. Acolo unde simte că uneori viaţa se stinge. Numai iubita imaginară este chemată să-i reaprindă candela „aşa cum se face”. Îşi respiră propria existenţă poetică prin versuri textualiste, care se vor hermetice dar care uneori abundă de un exces de „balast”. Uneori răscolit de o sinceritate sarcastică, alteori abscons, între expresii cu iz de mătrăgună, poemele sale au acea ardere interioară care te subjugă citindu-le. >>>>

Fără nici o îndoială, tineretul de astăzi trece printr-o serioasă criză. Iar pentru

acesta nu este el însuşi responsabil. Cea mai mare parte de vină ne aparţine nouă, celor mari – părinţi, învăţători, clerici, îndrumători duhovniceşti. Ne-am pierdut noi înşine orientarea duhovnicească şi, cum era de aşteptat, am pierdut şi adevărata, «după Dumnezeu», educaţie a copiilor noştri.

Rolul părinţilor şi al căminului familial este determinant pentru vârsta copilăriei şi a adolescenţei. El trebuie să fie prin excelenţă un rol educaţional.

_____________

„PATERICUL LAVREI PEŞTERILOR DE LA KIEV“

Lavra Peşterilor de la Kiev a fost asemenea unei viţe purtătoare de viaţă, ce a hrănit pentru aproape o mie de ani Ortodoxia Nordului cu «ciorchinii vieţii». A fost

arena unor lupte mai presus de fire. Punctul de plecare al unor măreţe ascensiuni duhovniceşti. Pepinieră de bărbaţi sfinţi. Bărbaţi, care cu rugăciunile lor de foc, cu luptele lor ascetice, cu puterea lor taumaturgică şi cu sfinţenia lor au întărit şi consolidat pentru totdeauna mesajul Evangheliei în Rusia.

_______________

MORLOVA NICUŞOR – „Sfântul Nectarie Taumaturgul“

Sfântul Nectarie Taumaturgul este unul dintre cei mai iubiţi şi mai căutaţi sfinţi, de către credincioşii din Grecia de astăzi. Pe lângă faptul că este un sfânt contemporan, un sfânt al secolului nostru, el atrage mai ales prin mulţimea minunilor săvârşite, atât în timpul vieţuirii sale, cât şi după adormirea sa întru Domnul. Foarte mulţi credincioşi, care au venit de-a lungul vremii, să se închine la Sfintele sale Moaşte, aflate la Mânăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, au plecat vindecaţi sufleteşte şi trupeşte. Vestea acestor fapte minunate a depăşit de mult graniţele pământului elen. Astăzi, mii de credincioşi din ţările ortodoxe şi chiar din Occident, vin cu evlavie să găsească aici un liman izbăvitor.

_________________

DIMITRIE GRAMA – „Versuri“

Scriu ce-mi trece prin cap, cînd îmi trece şi bineînţeles că-mi dau seama că în ceea ce scriu sînt mai multe afinităţi literare cu Borges sau Jimenez ori Aleixandre şi mai puţin cu Goga, care de altfel a fost bun prieten al familiei din partea mamei mele.

„De un timp încoace, am scris doar frînturi rupte direct din suflet. Fără ajutor, fără dicţionar, fără înflorituri. Şi mai ales fără să-mi pese de ce s-a mai scris, de ce gîndesc criticii sau chiar ce gîndesc ori simt cititorii, dacă or exista. Doar aşa am putut fi liber, doar aşa îmi lasă pana urme pe care pot să mă odihnesc.

_______________

IOAN MICLĂU – „Frunze de toamnă aurie“

Eu nu am scris niciodată cu gândul la viitoarele glorii, – şi nici nu am să scriu -, ci cu gândul la prezentul în care îmi trăiesc zilele vieţii. Cu gândul la istoria şi credinţa acestui Neam frumos, căruia îi aparţin, cel al Românilor!

Sunt om ca fiecare, dar când vorbim de Arte, intrăm într-un domeniu, aş zice sacru, domeniul Divinităţii Creatoare, care ne şi vorbeşte în aşa fel, încât, uneori scriem ce Duhul ne dictează. Duhul celui ce ne-a creat, Dumnezeu! Iar dacă uneori mă îngrozesc singur la terminarea unei poeme, ba chiar aş vrea să şterg ceea ce am scris, nu e altceva decât adevărul ce-l spusei mai sus! Deci, a anula inspiraţia primă, cea ce are izvorul într-un crez, într-o iubire, duce la alterarea esenţei divine! A operei! Această nouă cărticică, Frunze de toamnă aurie, este una din aceste cărţi, cu scrieri adunate atât pentru interesul copiilor cât şi al oamenilor mari, al părinţilor!

Cum l-am cunoscut eu pe Artur Silvestri? Această carte mă face să-mi amintesc.

Era spre sfârşitul anului 1981, venisem de puţin timp în Bucureşti, pentru a fi unul din redactorii fondatori ai SLAST (Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretu­lui). Apariţia unei noi reviste literare era neliniştitoare pen­tru ambele reviste literare de la centru, atât pentru Luceafărul cât şi pentru România Literară. Deşi cele două reviste erau în conflict iremediabil, faţă de noua apariţie aveau aceeaşi aversiune. Teama era de ideologie. Nu ştiu dedesubturile înfiinţării acestei reviste dar înclin să cred că a fost una din întâmplările benefice. Nu cunoşteam nici dedesubturile politice cum nu cunoşteam nici luptele lite­rare. Cunoşteam literatura, nu scriitorii, cu atât mai puţin conflictele mai mult sau mai puţin literare.

_________________

AL. FLORIN ŢENE: „Sonată pentru creşterea ierbii“

Cad ceruri peste alte ceruri în stele stinse de mult

zgura rămasă mocneşte lumină-n adâncuri,

stau pe-o piatră de gând şi ascult

tăcerea din versuri,

doar greierii ţiuind în urechi

coboară poteci printre rime

perechi

pentru despărţirea imaginată de noi care niciodată n-a avut loc, ne mai unesc şopârle şi şoşonii udaţi de ploi ce suflă alizee albastre în fluiere de soc.

*****

Cale lungă are poetul pe lumină călcând

cu călcâiele bătătorite de dor de ducă purtând la tâmple câte-o vină în apus ce-o duce şi acum în gând acolo Sus şi-n mână cu o floare ce se usucă.

*****

Cale lungă are Poetul călcând pe tăcerea ce vine, sorbind mierea cuvântului din ţâţa unei albine.

_______________

CEZARINA ADAMESCU – „Spre maluri care nu se surpă. Scriitori mureşeni în pagini dunărene“

A scrie despre cineva este, în primul rând, o dovadă de mare preţuire faţă de acea persoană. Cu atât mai mult când aceasta este un scriitor. Nu toţi scriitorii găsesc resurse lăuntrice pentru a-şi manifesta simpatia şi generozitatea faţă de confraţi. De ce? Din motive lesne de înţeles şi din atitudini pur omeneşti. Consideră că se află într-o oarecare rivalitate/competiţie şi a-l lăuda pe celălalt poate fi (cel puţin în ochii lor) o diminuare a nivelului lor. Să ne închipuim o scară care urcă spre înălţimi şi, pe treptele ei, oameni alergând şi înghesuindu-se care să ajungă în vârf. Va exista întotdeauna o oarecare îmbulzeală, aglomeraţie, îmbrânceală şi chiar eliminare a celor mai înceţi de picior, care mai şi gâfâie. Legea competiţiei. Trofeul nu-i e dat orişicui. Dar literatura/cultura nu înseamnă doar o scară spre cer. Există suficiente paliere şi coridoare pe care poţi merge nestingherit, fără teama că ai putea fi azvârlit într-o parte.