BIBLIOTECA ON-LINE. De la autor la cititor

ianuarie 17, 2008

Maria-Eugenia Olaru : “Arta, Arta, Arta…Concepţie creştină asupra creaţiei de artă “

Filed under: autori si carti — ARP @ 3:46 am

Creat de Dumnezeu din suflare dumnezeiască, Omul, este creat de Frumuseţe, din sânul Frumuseţii venind. Deci, Omul este în sinea Lui una cu Frumuseţea. Năzuinţa permanentă a fiecăruia dintre noi către Frumos, sau către exprimarea lui, către ceea ce suntem, şi am fost creaţi să fim, dar ne-am despărţit de Frumuseţe prin învoirea la păcat, este motivaţia spirituală a Artei. De aceea uneori Arta este veselă amintindu-şi desăvârşirea din care vine, şi cu care una este, alteori tristă, năzuind spre puritatea pierdută prin păcat. Ceea ce nu urmează această năzuinţă către Frumuseţea desăvârşită nu este Artă ci Anti-Artă, iar aceasta este de cele mai multe ori de domeniul patologicului. Dar nu întotdeauna! Conform creaţiei, viaţa trăieşte prin suflare, respiraţie-inspiraţie, tot ceea ce se cunoaşte şi se înnoieşte apare cu latura pură, dar şi cu opozitul său urmând unor fluxurilor spirituale adecvate timpului, prin trecutul şi prezentul lor spiritual şi material, istoria. Aşa cum aerul este expirat după ce a fost ales oxigenul, o parte din creaţiile artistice care nu devin una cu Frumuseţea, sau care nu folosesc Frumuseţii în scopurile sale, vor fi şi ele date uitării. Vor dispărea prin uitare. Da vine, deseori, însoţit de Nu. Nu se poate spune că Da foloseşte mai mult ca Nu, totul este ca ele să fie folosite conform principiilor morale care conţin în sine şi principiile estetice.

Trebuie remarcat că în perioadele istorice de regres ale civilizaţie, datorate abdicării de la Lege, moralitatea creatoare de adevărate valori spirituale, este înlocuită de falsele valori prin false concepte. Acestea nu reprezintă nici Legea, nici Adevărul (calea spre Lege) nici aspiraţiile societăţilor umane, dar le înlocuiesc pentru a nu se remarca golul imens pe care îl lasă în sânurile civilizaţiei lipsa de Lege, lipsa de moralitate, lipsa de adevăr, cu alte cuvinte necredinţa, lipsa de Dumnezeu.

Aceste perioade sunt în marea lor majoritate perioadele încordate şi dezastroase pentru evoluţia fiinţei umane, pentru evoluţia civilizaţiei şi sunt reprezentat de o Artă pe măsura falselor valori propagate de cele mai multe ori de clase fals conducătoare, erijate în elite prin mijloace de teroare, de forţă, crimă, minciună.

Apare în acest fel, printr-o cale falsă de exprimare, non-Arta, care nu reprezintă aspiraţiile Frumosului, una în sine cu Legea (Dreptatea), nu reprezintă o cale de exprimare a sentimentelor omeneşti ci dimpotrivă constituie o construcţie elaborată a minţii trufaşe care se crede mai presus de Frumuseţe, de Creaţie, de Lege. Deseori acest gen de artă însoţeşte dictatura, şi falsele organizări sociale, impunându-se prin forţă, cu falsele valori, prin politică dictatorială sau mijloace negative de orice natură. Ea are nevoie de o armată care să o impună, să o susţină şi să o însoţească pentru a nu se vătăma de Adevăr, de Frumuseţe, de Dreptate.>>>>>

Reclame

AUREL DAVID – „Vin dinspre soare-răsare cu tot ce am scris“

Filed under: autori si carti — ARP @ 3:44 am

Mi s-a apărut tentantă, chemătoare, intenţia dlui Artur Silvestri de a colabora la alcătuirea unui volum de mărturisiri literare. De aceea am şi purces la aşternerea pe hârtie a rândurilor ce urmează.
Eu sunt un copil de pripas. Aşa m-au considerat prietenii mei de joacă din fosta comună Ferdinand, Movila de astăzi din Ialomiţa. Vorbele lor mi-au rămas în memorie. Mi le-am însuşit ca pe ceva personal. Eram singurul din cartierul de lângă gară, poate chiar din sat, care avea statutul „de pripas“. Fusesem înfiat de către o familie de ceferişti căreia îi muriseră trei copii de mici, tocmai din târgul Buzăului, şi adoptat ca fiu al Bărăganului, pe la frageda vârstă de trei ani şi câteva luni.

O verişoară, aflată pe atunci elevă la Şcoala normală din Călăraşi, m-a învăţat într-o vacanţă de vară să citesc. La cantonul de cale ferată de la marginea satului nu aveam cine ştie ce cărţi, aşa că împrietenindu-mă cu Sile, băiatul învăţătorilor Sârbu, am aflat prilejul să mă afund în universul cărţilor acelei familii. Univers pe care l-am „devorat“ pe parcursul ciclului primar, citind mai bine de jumătate din numărul cărţilor rânduite într-o cochetă şi primitoare încăpere de care nu dispuneam la casa părinţilor adoptivi.

În clasele şase-şapte ale Şcolii elementare din Feteşti-Gară, mi-a deschis orizonturile nebănuite, pe care începeam să le intuiesc, profesoara de limba şi literatura română, tânără absolventă a Facultăţii de filologie din Bucureşti, ale cărei vorbe le sorbeam oră de oră. Pe atunci, tovarăşa profesoară Tanţa, dându-ne ca temă, în clasă, povestirea unor întâmplări adevărate, mi-a remarcat „compoziţia“ în faţa întregii clase:„Bravo, Aurele! Mâine-poimâine o să avem ocazia să citim din creaţiile tale!“ A fost o încurajare căreia nu i-am dat prea mare importanţă.Mai târziu, prin 1952, elev instructor de zbor fiind la Şcoala de pilotaj din Sânpetrul Braşovului, am pus pe hârtie însemnările unei zile din nemaipomenita şi temerara noastră activitate şi le-am trimis redacţiei „Scânteii tineretului“. Nu peste multă vreme, în pagina I a publicaţiei mi-a apărut reportajul „Zburătorii“, stârnind bucuria, admiraţia colegilor, a comandanţilor mei. Spusele profesoarei Tanţa începeau să se adeverească.

Cu trecerea timpului, orizonturile mele literare s-au lărgit. Citeam orice. Aproape toate gazetele vremii. Urmând cursurile Facultăţii de filologie din Cluj, am pătruns şi mai abitir în lumea creaţiei autohtone şi universale, nu numai din cauza obligaţiilor bibliografice recomandate de profesori, conferenţiari, asistenţi, ci şi pentru că mi-a plăcut să citesc. Orice. Clasici ai literaturii universale (voi aminti doar câteva nume) Homer, Balzac, Hugo, Mann, Goethe, Witman, Flaubert, Stendhal, Stone, Clavell, France, Gorki, Bocaccio, Dostoevski, Verne, Tolstoi, Galsworthy, Maiacovski… I-am avut aproape, întotdeauna, pe Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Lăncrănjan, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Nicolae Dragoş, Corneliu Leu, Ştefan Bănulescu, Adrian Marino, George Călinescu, Paul Anghel, Vasile Băran, Adrian Păunescu, Eugen Turturică, Mircea Săntimbreanu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade… Nu am avut şi nu am preferinţe. Este drept că „epoca televiziunii“ m-a cam lenevit, m-a determinat şi pe mine, ca şi pe alţii, să evadez, cumva, din plăcutul şi mereu ademenitorul tărâm al lecturii.De bună seamă că preocuparea scrisului a apărut şi a continuat încă din tinereţe, prin reportajele publicate pe la ziarele raionale, regionale, uzinale, ale gazetelor literare. Sub oblăduirea lui Mircea Sîntimbreanu, prin 1981,>>>>

Ştefan Dumitrescu: „Ajută-mă, Doamne, te implor, şi fă-mă pe mine unealta ta, slujitorul tău bun pe pămînt!“

Filed under: 1 — ARP @ 3:41 am

Mai întâi de toate să-I mulţumim Lui Dumnezeu, pentru tot, pentru tot ce ne este dat să vedem, să simţim, să gândim şi să trăim în viaţa aceasta, uneori atât de frumoasă, de multe ori atât de dureroasă, în cuprinderea ei fascinantă şi de neînţeles! Mă apropii de 60 de ani, ca scriitor sunt de 40 de ani în literatura română, sunt un om cu multe lecturi, cu o experienţă de viaţă dureroasă şi bogată, un om aplecat meditativ asupra realităţii, a lumii, a curgerii istoriei, de mulţi ani.
Mă întreb dacă ştiu de ce sunt scriitor pe lume, în existenţa aceasta? Nu ştiu. Mă întreb dacă Eminescu, Dostoievski, oricare dintre scriitorii autentici şi mari au ştiut lucrul acesta…Nu cred că l-au ştiut nici ei…

De ani de zile lucrez la o carte de Pedagogie, pe care am intitulată Noua pedagogie a secolului XXI. În lucrările mele de viitorologie („Salvarea Civilizaţiei Umane“, Ed. Anamarol, Bucureşti 2007, şi revista, format electronic, Renaşterea (Euro-observator), de economie
>>>Ştefan Dumitrescu>>>

DOINA DRĂGUŢ – „Lucrurile cu adevărat esenţiale sunt lucrurile simple“

Filed under: 1 — ARP @ 3:41 am

Am venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, când vinul încă nu se potolise din fiert, când cerul era năpădit de păsările ce plecau spre ţările calde, când bunicul meu tocmai părăsise lumea aceasta lăsând un gol fără margini în inima bunicii, când fratele meu abia împlinise cinci ani şi patru zile, între noi stând Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, când tatăl meu tocmai sosise la Craiova, la Spitalul Filantropia, cu trenul de şapte, şi s-a bucurat că nu sunt băiat.

Mi-am petrecut copilăria la ţară (Siliştea Crucii, Dolj) unde am învăţat mieii să pască, am luat premii la şcoală, am strâns spice de grâu pe câmpiile patriei cu detaşamentul şcolii, am cules porumbi, dar mai ales am citit cărţile bibliotecii din comună. Am făcut liceul la Craiova (Carol I), unde am avut profesori deosebiţi. Aici am venit în contact cu marea literatură universală, unde i-am descoperit pe Goethe, pe Shakespeare, pe Schiller, pe Baudelaire, pe Victor Hugo, pe Balzac, pe Marcel Proust, pe Tolstoi, pe Dostoevski, pe Cehov, pe Puşkin etc. Aici am aprofundat operele marilor scriitori români: Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc.

Am urmat Facultatea de Matematică, tot în Craiova, unde am învăţat să raţionez prin reducere la absurd. Şi am mai învăţat că oricare ar fi spaţiul şi timpul în care te naşti, există un singur drum care te duce spre împlinirea destinului (destin pe care l-ai ales sau destin care a ales şi a călăuzit spre finalitate). Viaţa m-a purtat, până la urmă, spre informatică, considerând (pe bună dreptate) că este vârful cel mai de seamă al tuturor ştiinţelor şi al tuturor activităţilor umane. Încă din copilărie am cochetat cu literatura (făceam cele mai bune compuneri la şcoală), văzând în ea o evadare din câmpul cifrelor şi al domeniilor în care funcţiile erau continui, derivabile, integrabile, discontinui etc. Tot din copilărie am îmbinat rigoarea matematicii cu rafinamentul artei, sub deviza „Ars longa, vita brevis“. Am vrut să fixez cu ajutorul culorilor eternitatea în mişcare, am vrut să depăşesc clipa încercând să fiu dincolo de timp şi să găsesc o legătură între materie şi idee pentru a crea emoţia, încântarea, admiraţia, frumuseţea.

Dominată de întrebările „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?“ (titlul celebrului tablou al lui Paul Gauguin), care sunt întrebările oricărui individ în faţa destinului său şi care se află la baza oricărei biografii, consider că opera de artă şi opera literară (cei hărăziţi pot spune astfel) nu sunt altceva decât exteriorizarea însăşi a artistului/scriitorului. Sunt formele lăuntrice care se înfăptuiesc mai întâi în interior şi care apoi izbucnesc cu toată forţa în afară.

În copilărie am fost atrasă şi de mirajul cuvintelor încrucişate, al criptografiilor, al hipocrenelor, al triverbelor şi biverbelor. Am colaborat la revista „Rebus“ cu probleme de enigmistică, sub pseudonimul Ionda Gărduţ.În literatură am debutat relativ târziu, la 24 de ani, după terminarea facultăţii, în revista „Luceafărul“. Întotdeauna am pus pe primul plan activitatea profesională (informatică), unde m-am bucurat de preţuirea şefilor şi a colegilor, deţinând funcţia de şef al Centrului de calcul, până în 2002 când IUG-ul s-a privatizat iar patronul a zis că nu are nevoie de „ăia cu calculatoare“. Din 2002 lucrez în presa locală (redactor-şef adjunct la ziarul „Mesagerul Olteniei“ şi secretar general de redacţie la „Lege şi fărădelege”). Şi cum calculatorul este prima mea iubire, nu pot renunţa la el şi de aceea tot eu fac şi tehnoredactarea computerizată.

După 1990 am obţinut numeroase premii la concursurile literare, am colaborat la revistele de literatură importante ale ţării şi la Radio „Oltenia“ Craiova. Editorial am debutat în 1994 cu volumul de poezii „Ceasuri de îndoieli“, în a cărui prefaţă criticul literar Ovidiu Ghidirmic spune: „Doina Drăguţ scrie o poezie de cunoaştere, gnomică şi introspectivă, în care lirismul se împleteşte, în permanenţă, cu autoanaliza lucidă. Poeta îşi analizează stările sufleteşti şi – ceea ce este, cu adevărat, demn de tot interesul – gândurile. (…) Noutatea izbitoare a poeziei Doinei Drăguţ ţine de domeniul limbajului, încărcat de termeni proveniţi din disciplinele exacte, care pot fi întâlniţi la fiecare pas. Poeta vorbeşte despre «locul geometric» al fiinţei sale, despre «cercuri concentrice» care descriu mişcarea circulară a gândirii, despre nostalgia de care se reazemă «asimptotic», altfel spus despre o nostalgie a infinitului, despre un «punct de pornire» care este speranţa, despre «ceasuri de îndoieli» care «logaritmează» în timp iubirea ş.a.m.d.“ Au urmat apoi volumele „Arabescuri“ (eseuri, 1995), „Detaşare într-un spaţiu dens“ (versuri, 1995), „Individualitatea destinului“ (eseuri, 1996), „Spaţiul din nelinişti“ (versuri, 1998), „Ochiul de lumină“ (versuri, 2000) şi „Suferinţele unui redactor“ (proză, 2006).Cartea de care sunt cel mai mult legată şi care cred că mă defineşte cel mai bine este „Spaţiul din nelinişti“. Se simte deja o maturitate în stăpânirea verbului. Dacă la început era „îndoiala“ debutantului, acea îndoială pascaliană, ce ţine de statutul şi condiţia omului ca „fragilă trestie gânditoare“, în cartea amintită mai sus se dezvăluie zbaterile eului, care se găseşte într-o permanentă stare de tensiune, care trăieşte intens sentimentul de nelinişte şi aspiraţie spre o lume structurată în care se cristalizează interogaţia existenţială.

Nu fac parte din nici-o grupare literară, pentru că nu cred în literatura de grup, arta este individuală; ea ţâşneşte întotdeauna din viaţă, este în strânsă legătură cu viaţa şi aspiraţiile creatorului şi reflectă o anumită treaptă a existenţei sale. Limbajul poeziilor mele, aşa cum spun unii critici, este modern, poate chiar post-modernist, un limbaj în care, dincolo de unii termeni speciali, se descoperă o trăire sufletească aparte.Scrisul nu este o meserie ca oricare alta, scrisul înseamnă artă, înseamnă o formă de libertate în exprimare, transformarea sentimentelor lăuntrice în>>>>>

Ionuţ Caragea: „Poetul – donator universal“

Filed under: 1 — ARP @ 3:38 am

Suntem mereu într-o cursă contra cronometru cu viaţa. Simţim nevoia de a şti cât mai mult, de a transcende de la o etapă la alta, pentru ca în final cunoştinţele noastre să fie moştenite de alte şi alte generaţii ce urmează. Însă cât anume din ceea ce am acumulat rămâne posterităţii? Toate visurile noastre, toate aspiraţiile, memoria clipelor intime, care este finalitatea lor? Să fie toate doar o moştenire lasată pământului?
Cred că la aceste lucruri m-am gândit când am început a scrie, concomitent cu trăirile profunde prin care treceam. Nu mi-am pus niciodată problema din ce anume curent literar fac parte, ce cărţi sau texte sunt mai importante. Am citit şi am rezonat cu mai mulţi scriitori, nu voi da nume, respectându-i pe toţi pentru felul în care au reuşit să transmită un mesaj. De la cine către cine?

Se spune că un poet fără har, fără inspiraţie divină, este doar un simplu versificator. Însă cine anume stabileşte cine are sau nu acest har? Şi mai mult de atât, suntem creatori sau translatori?
>>>Ionuţ Caragea>>>

Radu Mihai Crişan: „Iubiţi-vă unii pre alţii! Iubiţi-vă creştin! Mărturisirea mea de credinţă literară“

Filed under: 1 — ARP @ 3:38 am

Radu Mihai Crişan? Poate-i un vis ce caută a se re-ntoarce-n Dumnezeu. Atât. Identitatea lui lumească nu importă.
*
Celor ce-am scris le-aş zice altfel. Nu cărţi. Ci străduinţe investigative. Mici. Şi modeste. Dar sincere. Şi trudite. Cu dragoste de semeni. Şi de Adevăr.
Nu-ţi dau un estimat de timp. Cum că le-am scris în atât. Ori în atât. N-am cum. Nu măsor timpul. Fiindcă e static. Din veşnicie.
Date, deschis îţi spun, n-am cules. Deşi-am peregrinat prin biblioteci. Dumnezeu le-a adunat pentru mine. Eu doar le-am aşternut pe foaie. Cu-ngăduinţa Lui. Din vrerea Lui. Şi întru slava Lui.
Tocmai de-aceea, nu-s destinate cuiva în mod predilect. Sunt oameni care-şi apleacă sufletul asupra lor? Care rezonează cu ele?
Ei bine, acelor inimi li-s dedicate. Indiferent de vremuri. De locuri… >>>Radu Mihai Crişan>>>

Ioan Bozac: „De ce scriu“

Filed under: 1 — ARP @ 3:38 am

Una din foarte rarele situaţii în care s-a venit în întâmpinarea dorinţelor mele este aceasta: m-a invitat cineva să expun crezul (cu putere şi de imbold) care a stat şi stă la baza atracţiei în a-mi trece gânduri şi concepţii pe hârtie. Ocazia ce mi se oferă o consider cu atât mai valoroasă cu cât pot ajunge – măcar în acest cadru – la îndeplinirea năzuinţei (şi scopului) de prim ordin când mă pun la scris: să împărtăşesc celor din jur ce mă frământă, sperând – fireşte, cred – să-i aduc pe lungimea mea de undă.
Cu cele de mai sus, s-ar zice (nu doar de către mine) că am răspuns deja la temă. (În fond, lucrurile importante se spun în puţine cuvinte – şi există nenumărate exemple în acest sens.) Totuşi, cum se presupune uşor, ar fi destule de adăugat şi de nuanţat. Cu această din urmă latură voi începe, ea fiind o constantă a activităţii mele în scris; îmi permit să inserez afirmaţia, părându-mi evident că rândurile ce le trec acum reprezintă şi o mărturisire.

Acestea o dată spuse, găsesc că am temeiuri să cred că voi fi înţeles dacă analizez şi titlul. Consider absolut necesar să accentuez că acord acestei părţi obligatorii a oricărei lucrări importanţa corespunzătoare locului unde se află: de frunte.
>>>Ioan Bozac>>>

Felix Sima: „Declaraţie pe propria-mi răspundere“

Filed under: 1 — ARP @ 3:37 am

Nu eu vorbesc despre versurile mele, ci ele vorbesc despre mine. Este un curaj să ieşi în lume cu o faptă, cu o strofă, cu o carte. Lumea te judecă, te estimează, te subminează sau te stimează. Preferam să rămân necântărit – dar fiecare are greutatea sa. Un gram de poezie, cât un fir de nisip, tot se va găsi în paginile mele… Iar dacă nu, facem din ele bărcuţe şi le punem pe râu. Vedeţi că aţi descoperit poezia din pagini de ape? Prin ele cer iertare celor pe care i am necăjit, cu voia sau fără voia mea, ştiuţi sau neştiuţi. Mi a revenit bunul simţ. Plecase puţin cu sorcova. Scopul versurilor mai este să nu ne otrăvim reciproc în timpul acestei convenţii sociale care se numeşte VIAŢĂ: eu nu îţi dau ciuperci otrăvite, tu nu îmi dai ciuperci otrăvite. Am învăţat, prin ele, să şterg geamurile casei lui Anton Pann. Sunt plătit pentru aşa ceva? Nu! Însă plătim tot noi – cu viaţa. Poţi să trăieşti din scrisul trăit când poezia este un loc pe care îl locuim. Stând cu poetul Dragoş Vrânceanu, pe la 1975, în bătătura casei sale de la Băbăni, în ograda cu pruni înfloriţi, i am spus: „Noi locuim, pe drept, pământul unui poet de locuit”. Iar Domnia Sa mi a răspuns: „Am atras atenţia domnului Marin Preda asupra volumului dumitale de poezii”. Deci, volumul meu de poezii a locuit o secundă în Marin Preda care a locuit cu prietenie în Dragoş Vrânceanu care a locuit în Eugenio Montale. Şi am alcătuit, astfel, o Casă Comună a Europei. Şi de atunci, dragă cititorule, în părul tău trist îmi adăpostesc ochii amari! Ne putem ajuta foarte greu unii pe alţii. Poate, doar, cu 7 vorbe, 7 mere, 7 ouă, 7 litri de vin. Din 7 în 7 zile sau din 7 în 7 ani. Şi se confirmă cât de singuri suntem, iar pentru a reuşi ne trebuie forţă şi tenacitate. Curaj şi speranţă. Iar pentru acestea – se atribuie chiar Premiul Oscar. Oscar Wilde, desigur, un alt prieten al nostru din copilărie.

În prezent, pentru a nu mă  ndepărta prea mult de locurile natale, singurii mei prieteni sunt cei 100 de pruni pe care i am plantat acum 7 ani şi le aştept, de fiecare dată, roadă coaptă. Vara mă culc sub ei. Trifoiul este mare, coasa se aude pe aproape, iar eu, în vis, mă mut din calea ei. Aşa cum vrem întotdeauna să plecăm din calea morţii. Însă – degeaba. Ne găseşte când doreşte. Totul este să nu murim cu zile – după cum mai vorbeam noi odată.

Regret că nu sunt învăţător în satul natal. Aş fi aprins beculeţe în creieraşul fraged al copiilor ce stau ciorchine pe lângă sobă, iarna să se încălzească pe lăbuţe iar vara – să se răcorească pe spinare. Aş fi ieşit cu ei la pădure, în fiecare anotimp, ca să simţim, la faţa locului, mireasma, vârsta, seva, ramura uscată. Dar – mai ai timp să te bucuri de ceva? Mai ai timp să te întristezi? Abia ai timp să fii maşină de executat, căci tobele bubuie pe toate lungimile de undă, smoala clocoteşte pe peretele din dreapta al pridvorului, joagărele au intrat în păduri, unde şi noi trăim – şi ne temem că ne vor despica inimile şi trunchiurile pe din două! Dar de ce ne mai temem când, la urma urmei, acesta ne va fi viitorul şi sfârşitul în timpul scurt ce trece, ne petrece, ne cerne şi ne discerne, ne bântuie, ne mântuie… Până atunci – să mai citim, să cântărim, să mai iubim, să ameţim, să fiţi, să fim…

Se strâng în universul particular al fiecărui individ milioane de stele cu milioane de chipuri pe care nu le poţi observa decât cu un instrument special de lucru, instrument care, în cazul nostru, se numeşte: POEZIA – căreia i am compus cu dragoste acest text ce prefigurează, izvorând şi curgând, toate capitolele mele de versuri: „Îşi cunoaşte bine glasul, / Îşi cunoaşte bine rostul, / Cântă sus, în vârful casei, / Precum cântă n gândul nostru, / Învăţată de la soare, / De la firu’ nalt şi verde, / Apa vieţii dumisale / Tot prin viaţa noastră ş i pierde… / Stă acolo sus şi cântă / Despre ce avem de zis. / Este tot ce pot să spun / Despre ea, oral şi n scris.

Ilinca Nathanael: „Artist“

Filed under: 1 — ARP @ 3:37 am

Astăzi am pictat din nou. Privesc culorile care-mi ies din mână, parcă ar fi lumina din trupul meu. Şi, totuşi, trupul meu stă, stă nemişcat şi priveşte lumina care pătrunde printr-un loc neştiut, până departe în mine, într-o lume ce o port în mintea mea. Acolo eu călătoresc călăuzită de lumina aceasta venită de pretutindeni, ca să pot merge pe un drum neştiut încă de mine.
Pictez cu lumina aceasta care îmbrăţişeaza drumul întunecos pe care păşesc uşor într-o lume lăuntrică. Da, acum văd bine, eu nu mai sunt eu, eu sunt un copil, eu sunt o copilă ce aleargă îmbrăţişată de lumină pe un drum lăuntric, în întuneric. Parcă aş călători spre moarte, dar o moarte ce mă duce la învierea copilului din mine care devine o fecioară a cerului.
Copilul acesta se joacă cu lumina, întinde mâinile în sus şi zboară, pluteşte peste drumul de sub picioarele lui, care devine prăpastie de gând, prăpastie de cuvânt. >>>Ilinca Nathanael>>>

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.