BIBLIOTECA ON-LINE. De la autor la cititor

mai 18, 2008

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Eu, ca preot, sunt urmaşul misionarilor creştini

Filed under: 1 — ARP @ 9:05 pm

lată câteva întrebări răscolitoare! M-am gândit la ele…., nu m-am gândit…? Greu de spus! Când eşti foarte ocupat, nu prea ai timp să ţi le pui. Şi, totuşi, astăzi mi le pune cineva şi trebuie să răspund la ele. O voi face cu toată sinceritatea, deşi, pe undeva, răspunsurile mele s-ar putea să apară de-a dreptul naive, copilăreşti! Asta este! Dar, s-o luăm la rând:

De ce scriu? Pot da două răspunsuri, la fel de adevărate:

1. Nu ştiu! Scriu, fiindcă simt nevoia s-o fac. Aşa cum simt nevoia să mănânc. Dacă nu scriu nimic într o zi, simt că-mi lipseşte ceva, că e o zi pierdută pentru mine. Cred că şi sufletul este un mare mâncăcios. Cu cât îl respecţi şi-i dai raţia de zi cu zi, devine obraznic şi începe să-ţi ceară el, uneori chiar fără ruşine. Nu ştiu dacă aşa simt nevoia de droguri cei ce se droghează, dar eu cred că n-aş putea trăi în mod normal, dacă n-aş citi şi n-aş scrie. Nu ştiu de când mi se trage asta, fiindcă aşa mă ştiu. Chiar înainte de a mă duce la şcoală cerşeam manuale pe la elevii din sat, le răsfoiam fără contenire, observam pozele, coloram, desenam. Am învăţat să scriu înainte de a mă duce la şcoală. În ziua de 15 septembrie 1960, când m-a dus tata la şcoală, prima mea zi de şcoală, aveam ghiozdanul ticsit cu caiete. Tăticu a ţinut să-i precizeze învăţătoarei, regretata Doamnă Elena Sfetcu, că eu ştiu să… scriu. Doamna îi fusese şi tatălui meu învăţătoare şi, cu familiaritate, i-a tăiat-o scurt, fără menajamente: „Lasă, Nicolae, c-am mai văzut eu filfizoni de ăştia!“ Asta fusese totul, toată aprecierea dumneaei. M-a dezumflat, dar n-avem încotro. Acolo dânsa era suveran necontestat. Pe noi cei de a-ntâia ne-a învăţat din prima zi o poezie, pe care o ştiu şi azi, după 45 de ani: „ Carte dragă, de la tine, / Eu pot multe învăţa! / Tata tot mereu îmi spune / Şi eu cred că este aşa. / Vino, dară, şi mă nvaţă / Şi eu te voi asculta!“ Am învăţat-o din clasă şi am alergat repede acasă, mândru, nevoie mare, s-o spun părinţilor. Tata, bucuros, m-a sfătuit s-o scriu pe caiet. Am scris-o, bineînţeles, pe caietul de matematică. A doua zi, cine era mai ţanţoş decât mine? Nu cred că mai era cineva. Învăţătoarea a vrut să ne înveţe să facem puncte sau liniuţe. Ne scria fiecăruia câteva semne la începutul rândului şi noi trebuia să continuăm. Când a ajuns la mine şi a văzut poezia scrisă pe caiet, parcă i-a venit ameţeală. A învineţit şi m-a întrebat: „Cine a scris aici?“ Am răspuns cu sfială, dar şi cu oarecare mândrie: „Da, Doamnă, eu am scris!“ „Te am pus eu?“ „Da, Doamnă, tata m-a pus s-o scriu!“ „Tată tău să-şi cumpere caiete, dacă vrea să scrie! Aici tu faci doar ce-ţi spun eu!“ Şi, ca să ţin minte mai bine, mi-a ars două palme, cum nu mi-a mai făcut nimeni vreodată. Pe de-o parte din cauza durerii fizice, pe de alta din cauza orgoliului rănit, nu m-am putut opri din plâns până la sfârşitul orelor. Am plecat acasă, urlând, trezind astfel curio zitatea sătenilor. Tata a reclamat-o pe doamna la inspectoratul învăţământului, dar, la vremea aceea, bătaia încă făcea parte din inventarul instrumentelor şi metodelor pedagogice, aşa că totul s-a muşamalizat. Oricum, a fost prima bătaie adevărată pe care am luat-o, fiindcă… scrisesem. Cu toate astea, nu m-am lăsat de scris nici azi şi cred că nu mă voi lăsa până la sfârşitul vieţii. Am citit mii de pagini şi cred că am scris, de asemenea, mii de pagini dintre care unele mi-au fost şi publicate. Au folosit cuiva, n-au folosit, nu ştiu. Colaborez la diverse publicaţii din ţară şi din străinătate şi am multe, multe de scris. M-am întrebat adesea dacă foloseşte cuiva ceea ce scriu. N-am găsit răspunsul, fiindcă lumea îşi vede de treburile şi problemele ei, ca şi când n-aş fi scris un singur rând. O singură dată, la o înmormântare, pe faţa mortului era pus un ziar, ca să nu se aşeze muştele. Când m-am uitat mai bine, am văzut că în acel ziar aveam şi eu un articol publicat şi tocmai articolul meu era aşezat pe gura mortului. Cred că a fost cel mai mare folos, pe care l-a adus şi scrisul meu cuiva!

De ce scriu? Ştiu. Răspunsul s-a conturat pe parcurs, pe măsură ce-am înaintat în vârstă. La un moment dat mi-am dat seama că pot scrie orice, despre orice, dar, ca preot, trebuie să-mi fixez un ideal şi pe acela să-l slujesc. Unui preot nu i se cade să scrie pornografie, ori povestiri poliţiste sau ştiinţifico-fantastice. Asta o pot face alţii. Ei nu vor putea să scrie însă ca un preot. Datoria aceasta este a mea şi numai a mea. Altădată, Sfinţii Apostoli şi misionarii creştini cutreierau satele, cetăţile şi oraşele, propovăduind învăţătura Mântuitorului. Nu primeau pentru aceasta salariu, nu-i recompensa nimeni cu nimic. Dimpotrivă! Peste tot erau întâm pi naţi de majoritatea locuitorilor şi autorităţilor cu ostilitate, erau goniţi, înjuraţi, bătuţi, arestaţi, torturaţi, judecaţi şi ucişi în mod barbar, fiindcă îl propovăduiau pe Hristos. Ei nu aveau la dispoziţie mijloacele de care dispun eu astăzi. Nu aveau la dispoziţie ziare, cărţi, reviste, posturi de radio, de televiziune, nici măcar internet. Şi totuşi prin strădania lor udată cu sânge s-a răspândit creşti nismul în toată lumea cunoscută pe atunci. Eu, ca preot, sunt urmaşul lor. Nu-mi revine, oare, sarcina sfântă de a le continua misiunea, de a împlini obiectivul pentru atingerea căruia ei şi-au jertfit viaţa? >>>>

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: