BIBLIOTECA ON-LINE. De la autor la cititor

aprilie 1, 2010

NR. 3/2010

Filed under: 1 — ARP @ 11:48 am

ARTUR SILVESTRI – „Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu“

„Noi  am   făcut  caz  de  latinitatea   noastră indiscutabilă — îşi încheia, în 1941, G. Călinescu Istoria literaturii române de la origini până în prezent — dând impresia că suntem tineri şi neglijând substanţa medulară. Noi, însă, suntem Romani şi ca francezii Galo-Romani, popor străvechi, adică, cu notele lui etnice neschimbătoare esenţial, primind limba şi cultura latină. În fond, suntem geţi şi e mai bine a spune că, în felul nostru, am primit şi noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-l continuăm de la longitudine reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului galic şi brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic. Căci, să nu uităm că, pe Columna lui Traian, noi, Dacii, suntem în lanţuri . Aceste vorbe sunt adevărate şi configurează un mod de a fi în lume pe care G. Călinescu îl exprimase la altitudinea lui de lamură necontestabilă, exemplificat, mai apoi, de o directivă interioară ce devine, astfel, tradiţie călinesciană. >>>>

____________________

VALENTINA BECART – „Antologie de poezie“

Câte definiţii se pot da Poeziei? Memoria sufletului, Rugul Duhului Sfânt, Configuraţia sinelui, Înţelepciunea clipei, Limbajul memoriei…

Poezia poate ascunde în ea sufletul Luminii? Sufletul Luminii poate fi ascuns? Se vede că da. În intimitatea fiinţei, acolo unde aproapele şi departele se logodesc şi se cunună. Ea stăruie – halo reflexiv în jurul fiecărui nume şi ne conferă privilegiul de a fi, acum şi de-a pururi.

Poezia este bogăţia săracului, e cea mai de preţ avuţie pe care, cu iubire jertfelnică, autorul o depune obol, pe altarul sinelui, unde flacăra focului sacru luminează potirul cu vin şi pâinea cea suprafirească, pregătite de împărtăşire…>>>>

____________________

CEZARINA ADAMESCU – „Sufletul luminii“

Această scriere este foarte simplă şi în acelaşi timp foarte utilă pentru sufletul care doreşte să crească şi să se îmbunătăţească. Alcătuită din gânduri cernute prin gâtul clepsidrei, ea poate dobândi celui care o parcurge, o stare de confort sufletesc pe care numai iubirea izvorâtă dintr-o inimă neprihănită ţi-o poate oferi.

Ca în convalescenţă, după o lungă maladie în care ai fost ţintuit la pat şi într-o zi, te trezeşti în zori că te simţi refăcut, înviorat. Neasemuită binefacere. Ai extirpat răul din trup şi din suflet şi acum aştepţi timid, soarele să te încălzească, să te întremeze. Te simţi slăbit? Nu-i nimic. În curând vei fi din nou pe picioare. Începe deîndată cu un zâmbet. N-ai cui zâmbi? Fă-ţi curaj şi zâmbeşte cerului, soarelui, lumii, fără teama de a fi considerat deplasat. >>>>

____________________

SORIN OLARIU – „Cartea-i mică, dar furnică…“

Autor al câtorva plachete de catrene spirituale, Sorin Olariu, poet şi epigramist, recidivează, publicând un volum compact de peste 200 de piese, consolidându-şi statutul de creator în gen. Mi-a făcut bucuria de a-mi cere opinia despre aportul său epigramatic sub forma unui Cuvânt înainte la volumul Urzici…pentru mari şi mici (Caransebeş-2001). Diagnosticul pus atunci s-a dovedit a fi exact, Sorin Olariu abordând, fără nici un fel de complexe, o problematică diversă ce se întinde de la politică -efectuând halte obligatorii în social- la literatură, nelăsând de o parte nici tipurile individuale, într-un cuvânt antenele sale sensibile, deosebit de fine, captând semnalele şi/sau ecourile mediilor celor mai felurite.  >>>>

____________________

CUCU C. IOAN, CUCU TOMA – „Psihiatria sub dictatură“

Sunt constient ca m-ati invitat aici sa iau cuvantul in calitate de diletant. Probabil, specialistii au tinut sa afle si parerea unui diletant, in ceea ce priveste consecintele experientei totalitare intr-o tara din estul Europei asupra psihiatriei cobailor.

Ei bine, in aceasta modesta calitate, ingaduiti-mi sa va propun un paradox. Specialistii cunosc exact – am impresia – crimele psihiatrice oribile comise in ospiciile din Est. Banuiesc, insa, ca domniile lor cunosc mai putin bine crimele psihiatrice, nu la fel de brutale, dar dezastruoase prin consecinte, savarsite in afara ospiciilor. Caci, practic, vreme de peste 40 de ani am fost cu totii, aici, pacienti. >>>>

Reclame

februarie 28, 2010

NR. 2/2010

Filed under: 1 — ARP @ 12:05 am

ANTONIA ILIESCU – „Stropi de gând“

La baza vieţii pe pământ se află o moleculă dulce : glucoza. Ea alcătuieşte structura fibroasă şi rezistentă a plantelor, tot ea asigură formarea amidonului în cereale şi tot ea este rezerva energetică a omului, sub formă de glicogen. Datorită acestei banale molecule de glucoză ne putem mişca, putem lucra, putem gândi. Este fărâma de soare pe care o stocăm în corpul nostru. În acest context, pământul este o uriaşă bomboană albastră, formată din molecule de zahăr. Dar dacă la baza vieţii pe pământ se află această moleculă dulce, mă întreb : atunci de ce viaţa este uneori atât de amară ? >>>>

_____________

CEZARINA ADAMESCU – „Îngerul Esteban“

Această  carte s-a născut DINTR-UN PREZENT CONTINUU şi dintr-o stare de urgenţă lirică,  încărcată de mireasma trecutului, cu alonjă  subtilă către un viitor promis până în ultima clipă, dar care se prelinge pe lângă, mereu amânat – sine die –  ca o maladie împinsă până la acutizare şi dintr-o disperare smerită şi mută.

Acest poem fără sfârşit e un strigăt tăcut azvârlit către nimeni, este o schijă lăsată în urma  exploziei sinelui, care nu mai încăpea în propriul sine, care se zbătea într-o cămaşă prea strâmtă, confruntat cu starea aceea limită, la marginea căreia, ori te arunci în prăpastie, ori parcurgi drumul îndărăt, cu ochii legaţi, pe urmele propriilor tăi paşi acolo, de unde abia plecaseşi din disperare şi silă.

Desigur, am fost întrebată de nenumăraţi cititori, cine este acest personaj misterios, ESTEBAN, care cuprinde în el cuvântul existenţial ESTE,  cu miresme exotice şi, mai ales, ce are el deosebit şi fantastic de a putut genera trăiri atât de intense, atât de profunde. >>>>

_____________

MARIANA ZAVATI GARDNER – „Şoapte“

POTCOVARUL MAGIC

Poemul ca uscaciune

Ceruri negre, vanturi apoase,

Himere cu frunze-n directii adverse,

Ape uscate, pamant de nisip,

Somn coplesit, adanc de miresme,

Ceruri gata de duca, vanturi bolnave,

Tei zapaciti cu flori spulberate

Poemul ca roua uscata

Smiorcait uitat de pribeag

Maree rigide, foame de plangeri

Sa fi sosit la Balci ancurcat

Buze uscate, elegie a mintii

Timpul sa-si adune sorocul

Se vesteste Cometa cea surda

Poemul ca vis prafuit

Speranta sa fie uitata acasa >>>>

_____________

MIHAIL SOARE – „Înger de prisos“

M-am dus la snowboarding cu sfinţii

pe pârtia tristeţii neînţelese,

rânjeau cu gura pân’ la cer părinţii

iar soarta îmi dansa lasciv pe mese

Gătită-n zdrenţe de culoarea nopţii,

nurlie ca o târfă scăpătată

se legăna de balamaua porţii

şi vomita în draci sârmă ghimpată

Ningea cu fulgi de stârv de albatros

acoperind şi iarba din icoane,

un epolet de înger de prisos >>>>

_____________

ION UNTARU – „Condorul“

Alibiul celui drept

Gânduri, gânduri trec perechi

Pe aceeaşi filieră

Toate sunt la fel de noi şi vechi

Şi se scurg ca apa menajeră

Cât a mai trecut? Cât a rămas?

Dacă schimbi în pierdere câştigul

Toată  viaţa noastră-i un impas

Până  vine iarna şi ne prinde frigul

Nu eşti mai bogat decât ai fost

Poate doar atât: mai înţelept >>>>

ianuarie 23, 2010

NR. 1/2010

Filed under: 1 — ARP @ 10:54 pm

RADU BOTIŞ, CEZARINA ADAMESCU, CONSTANTIN VLAICU – „Mic îndreptar de terapie divină“

ŞTEFAN JURCĂ – „Păpuşa de rumeguş“

IONEL SIMOTA – „Aripi de cenuşă“

RETROSPECTIVĂ CĂRŢI PUBLICATE ÎN ANUL 2009

Filed under: 1 — ARP @ 10:51 pm

mai 18, 2008

CĂRŢI GRATUITE -DE LA AUTORI CĂTRE CITITORI : despre bibliotecă şi mod de utilizare

Filed under: 1 — ARP @ 9:12 pm

Aceasta biblioteca on-line face parte dintr-un program al Asociatiei Romane pentru Patrimoniu, intitulat “Cartea la distanta, gratuita, pentru romanii din toata lumea”.
De la aceasta pagina web se pot descarca gratuit carti de literatura romana prezentate virtual , donate de autorii lor pentru cititori romani din toata lumea . Indrumari de utilizare primiti aici >>>> Autorii care doresc sa doneze carti pentru BIBLIOTECA ON-LINE le pot trimite la adresa de e-mail: cartealadistanta@gmail.com

NOUTATI SI RECOMANDARI la ” Biblioteca on-line ”

Filed under: 1 — ARP @ 9:12 pm

Recent a aparut , pentru lectura gratuita , romanul ” Delirul „, vol II, continuarea celebrului roman al lui Marin Preda ; ” Delirul. vol. II” apartine scriitorului Stefan Dumitrescu . Se poate descarca aici : ŞTEFAN DUMITRESCU – „Delirul“, vol. II

CELE MAI CITITE CARTI

NAPOLEON SĂVESCU – „Călătorie în Dacia, Ţara Zeilor”
CORNELIU D. POP – “Studiu privind lipsa de suport juridic a retrocedărilor către cultele maghiare”
OVIDIU VUIA – „Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”
GABRIELA PACHIA – “Antologiile Loga de poezie românească – I – ARS POETICA”
RADU MIHAI CRIŞAN – Cât de “retrograd” este Mihai Eminescu? 7 răspunsuri unui procuror
RADU MIHAI CRIŞAN – “Testamentul politic al lui Mihai Eminescu”
ION PACHIA-TATOMIRESCU – “Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…”

NOUTATI

TOATE CARTILE DE CITIT -aici >>>>>>INVENTARUL BIBLIOTECII

DARURI PRIMITE TOT TIMPUL

Filed under: 1 — ARP @ 9:11 pm

As dori sa ofer cititorilor o carte recent aparuta (noiembrie 2007) la editura Eminescu, Bucuresti. Se numeste: „Totul cinta-n jurul meu!”- carte-puzzle, carte-bazar inspirata de creatia si personalitatea artistului Pavel Stratan.
Ilustratiile (coperta si ilustratiile interioare, pe care din pacate nu le mai am) apartin Alinei Astalus.
Luminita Zaharia

Mii de multumiri pentru ca mi-ati postat cartile la Biblioteca online. Nu am vazut volumul Ochiul de veghe, poate nu l-am trimis in acelasi timp cu celelalte, stiu ca am trimis si la aceasta adresa si la cartea la distanta. Oricum, e foarte bine si fara el. Numai ca am observat cateva greseli de scriere la Biobibliografie, cred ca eram prea obosita de nu le-am vazut. De asemenea, la unul dintre volumele de poezii, Lumina de pe Munte sau Dreptul la nemurire, nu mai stiu exact, sunt deranjate paginile. Probabil tot din vina mea, nu am verificat inainte sa trimit. Am uitat si ca la exemplarele din calculatorul meu, volumele nu aveau trecute editurile la care au aparut. Poate le puteti lua dumneavoastra din Biobibliografie.

Olga Alexandra Diaconu

DARURI ŞI BUNĂ-VOIRE – Ion Pachia Tatomirescu: „Această miraculoasă Bibliotecă…“

Filed under: 1 — ARP @ 9:10 pm

Va felicit sincer pentru initiativa de a realiza o Biblioteca On-Line patronata de ARP, oferita gratuit Valahilor / Dacoromanilor de pretutindeni. Pentru toti, tot gratuit, pentru „cresterea Limbii Pelasgo-Thraco-Dace / Valahe (Dacoromane)”, pentru „a Patriei cinstire”, la attach, va ofer doua volume de versuri: „Ultimele poeme hadronice” (din 2002) si antologia-mi de autor, cu care mi-am sarbatorit cea de-a LX-a-mi inghiocelire, pe 16 februarie 2007, „Despre fructul curcubeului” / „On the Fruit of the Rainbow” (dupa cum mentionam si in autograful catre Dvs., prilej cu care s-a nascut si verbul a inghiceli; bilingva trimisu-v-o-am in urma cu cateva saptamani si prin posta clasica, in penultimul e-mail rugandu-va a-mi confirma primirea) … Daca nu este cu suparare, eu va mai pot oferi si alte lucrari: „Generatia resurectiei poetice” (496 pagini A-4; Ed. Augusta, 2005), „Dacia / Dacoromania lui Regalian” (98 pagini A-5; Aethicus, 1998), „Dictionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicatiei…” ( 504 pagini A-5; Ed. Aethicus, 2003) etc. Sa invit si pe d-na Gabriela Pachia, sotia mea, sa ofere Bibliotecii Dvs. On-Line antologia-i bilingva, romana-engleza, „Arte poetice”, I (170 de pagini A-4; Ed. Aethicus, 2003), reunind scriitorii: G. Cosbuc, Arghezi, Blaga, Ion Milos, P. Stoica, Nichita Stanescu, Anghel Dumbraveanu, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Marius Robescu, Vasile Tarateanu, Ion Pachia Tatomirescu s. a. ?De Pasti-2007, Dvs. si tuturor celor dragi Dvs., tuturor Redactiilor din Trustul Dvs de Presa, care fac sa se avante in privelistea fiintei si Sfinta Noastra Limba Valaha / Dacoromana va urez din toata inima MULTA SANATATE, FERICIRE SI ZALMOXIANA NEMURIRE…!Al Dvs. Pandur de la piramida seasa a Timisoarei,

Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu

______________________________________

Pentru Biblioteca On-Line patronata de ARP, dupa cum promiteam in 2 aprilie a.c., eu, Ion Pachia Tatomirescu, si Gabriela Pachia oferim (la attach), intru „cresterea Limbii Romanesti si-a Patriei cinstire”, lucrarile:

1) Gabriela PACHIA, „Antologiile Loga de poezie romaneasca – I – ARS POETICA, editie bilingva, romano-engleza, Timisoara, Editura Aethicus, 2003;

2) Ion PACHIA-TATOMIRESCU, „Dictionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicatiei…”, Timisoara, Editura Aethicus, 2003. Cu deosebita stima si incredere, Gabriela Pachia si Ion Pachia Tatomirescu

Ştefan Dumitrescu – „Dar din dar se face rai“

Filed under: 1 — ARP @ 9:09 pm

POATE CA AS MAI FI EZITAT, DAR ASTAZI DE DIMINEATA AM PRIMIT DE LA DOMNUL IOAN MICLAU, DIN AUSTRALIA O SCRISOARE CARE M-A EMOTIONAT PANA LA LACRIMI.
Atat m-a impresionat scrisoarea domnului Miclau, pe care am pus-o ca un alt fel de Prefata la romanul „Delirul, vol II” ca m-am hotarat sa va trimit romanul (dar din dar se face rai). Fie ca Domnul sa mai bucure si alte suflete.
Dupa ce a aparut Editia I a romanului „Delirul, vol II” un domn in varsta, pensionar, profesor universitar la Cluj, capitan in cel de-al doilea razboi mondial m-a sunat si mi-a multumit plangand la telefon.
Sunt lucruri care iti patrund in adancul sufletului. De aceea m-am hatarat chiar astazi sa va dau pentru publicare pe internet Editia a II-a a romanului „Delirul vol II” Este vorba despre romanul care continua romanul lui Preda, ” Delirul, vol I”. Fie ca Domnul sa binecuvanteze iesirea in lume pe internat a romanului „Delirul, vol II”, fie ca Domnul sa le ierte si sa le
binecuvanteze sufletele lui Marin Preda si maresalului Antonescu, fie ca Domnul sa ne binecuvanteze, sa ne lumineze si sa ne ajute si pe noi !
Doamne ajuta !
Cu sarutari de maini, cu mult respect si cu umilinta, al dumneavoastra, Stefan Dumitrescu
As vrea sa va rog sa-mi confirmati primirea romanului
@Delirul, vol II”. Doamne ajuta !

Un gest de mare nobleţe creştinească şi cărturărească

Filed under: 1 — ARP @ 9:09 pm

Va multumesc pentru initiativa CARTI ROMANESTI, GRATUITE, IN TOATA LUMEA.Ma alatur Domniei Voastre si echipelor de la ARP si Asociatia Scriitorilor Crestini din Romania. Sa poti primi gratuit, in format electronic, carti a caror lectura este obligatorie pentru toti, este un gest de mare noblete crestineasca si carturareasca. Va trimit atasat o carte din 2004 care, din motive financiare, am tiparit/o pe cont propriu in doar cateva zeci de exemplare. Daca considerati potrivit, m/ar bucura sa o introduceti in acest sistem. Poate ca cineva va gasi ceva folositor.Cu stima, multumire si dorinta de colaborare,

Diacon Daniel Gligore

Ionuţ Caragea: Scrisoare şi un dar

Filed under: 1 — ARP @ 9:09 pm

Dragii mei romani de pretutindeni, m-am tot intrebat in ultima vreme… ce cadou sa va ofer acum, în ultima zi din acest an 2007 ? Poate o mica atentie… un dolar in ciorapei, o frunza de artar pentru ierbarul domniilor voastre, un bulgare de zapada pentru cei care iubesc mai putin ploile, o vedere cu Montrealul si Stadionul Olimpic, acolo unde Nadia hipnotiza paralelele, sau un poster cu Lucian Bute semnand un croseu de stanga… poate ca astea v-ar aduce, de peste ocean, un iz de Romanie imbracata in geaca pufoasa canadiana.
Dar din pacate am ajuns la concluzia ca nu am posibilitatea sa expediez atatea cadouri. Si cum mi se spune si Poetul nascut pe Google, am decis, asa, ca un calugar cu net intr-un marsupiu de fibra optica, sa ma divid in vreo suta de adrese de email si sa va ofer, cu draga inima, cel de-al patrulea volum de poezii al subsemnatului, aparut la editura ieseana FIDES: Ionut Caragea – Omul din cutia neagra.
Prefata este semnata de criticul literar Marius Chelaru, iar postfata de catre poetul Adrian Erbiceanu. Tin sa le multumesc acestor domni pentru bunavointa lor, cat si domnului editor Dumitru Scortanu, pentru colaborarea frumoasa de pana acum. Volumul poate fi citit si in varianta html, pe siteul www.ionutcaragea.ro .

Si acum ma adresez colegilor de breasla din diaspora candiana, montrealeza, cat si celor din Asociatia Scriitorilor Romani din Canada. Sper ca in noul an 2008 sa mai avem activitati prin care sa ne simtim si mai aproape de spiritul romanesc.
Pentru colaboratorii si prietenii mei. Va astept cu noi materiale pe siteul
www.ionutcaragea.ro si la revista Sferaonline – www.sferaonline.ro . Ca recomandare, va invit sa cititi minunatele reviste aflate sub egida concernului Intermundus – http://intermundus.wordpress.com , concern care face eforturi deosebite pentru promovarea culturii noastre peste tot in lume. Va urez un An 2008 plin de bucurii si satisfactii, sanatate si…Traiasca Poezia !Cu multumire si stima,
IONUT CARAGEA

Valentina Becart: Câteva gânduri alăturate volumului „Două lacrimi de cer“

Filed under: 1 — ARP @ 9:09 pm

..În aceste vremuri tulburi, Cuvântul – mi-a fost „Leagăn şi vatră”, aşa cum este „zicerea” poetului Florentin Maftei. Poezia – …cânt de sirenă ce m-a urmărit şi mă urmăreşte…

…zorii – scăldându-se ca pruncii – în lacrimi de fericire…

…aurul agonisit cu migală în frunzele ce nu ştiu a-şi striga neputinţa…

…floarea de colţ – zămislită din inima adâncă şi durerea tăinuită a muntelui…

…floare – promisă cerului – şi iubirii fără de pată.

Poezia este cea care mă ajută să evadez din „sclavia” voinţei, iar spiritu-mi poate hoinări liber pe nesfârşirile albastre… căutându-şi drumul spre adevăratele origini… spre o lume neştiută încă – lepădându-şi pe „ţărmul vieţii” trupu-i cu iz nociv – de lut!

D-zeu mi-a dăruit un „talant „… şi multă vreme n-am ştiut cum să-l fac să „strălucească în plină lumină „!

Cuvântul – m-a chemat!

O adevărată amforă – din care am băut – mereu… mereu mai însetată de noi înţelesuri.

Mă aflam la o răscruce: „Quo vadis ?!”

Prăpăstiile adulmecau clipa rătăcirii – şi, deodată, în faţa ochilor, un „duh” mi se-arată, şoptindu-mi ca o „muzică dumnezee”:

– „Ia-mă de mână cu încredere! Păşeşte fără teamă”.

Şi, destul de timid… am păşit! Drumul n-a fost uşor! Plin de obstacole şi capcane… Dar D-zeu nu m-a lăsat singură. A adus în calea-mi zbuciumată un ” OM” de o valoare fără seamăn:

Misu Borser .. regretatul şi nepreţuitul prieten, căruia i-am dedicat cel de-al treilea-lea volum de poeme – „Două lacrimi de cer”. Mi-a purtat paşii prin „hăţişul cuvântului” cu grijă, cu răbdare, dăruire şi iubire.

– „Ai citit: «Cum am devenit scriitor» de Panait Istrati?» Dar sublima operă a lui Holderlin – «Hyperion»?…”

– „Sincer! Nu…”

– „Să nu-mi spui că nu te-ai delectat cu scrierile lui Anton Dumitriu, «Cartea întâlnirilor admirabile»… sau ale lui Baudelaire, Esenin, Andrei Pleşu – «Minima Moralia», Octavian Paler – «Scrisori Imaginare», Jack London – «Martin Eden»… Constantin Noica – «Cuvânt împreună despre rostirea românească »”…

– „Nu încă!” – răspund abia şoptit.

– ” După ce vei citi… vom face analize, vom căuta înţelesuri… şi abia pe urmă vom vorbi despre stil, tehnică şi alte taine ale poeziei – pe care singură le vei descoperi.”

Şi mi-a promis că va fi alături de mine până la capătul drumului…

Drumul s-a dovedit atât de minunat, mereu înseninat de spiritu-i înălţator… dar atât repede şi fără milă curmat!

Am rămas din nou în faţa unei răscruci – strângând în pumni ţărâna şi neînţelegând de ce… de ce? Cu sufletul plini de răni – am pornit mai departe, şi iată cum „Două lacrimi de cer” se rostogolesc din ochi-mi îndureraţi întru amintire!… Dintr-un suflet prea plin – s-a născut poezia – pe care „Lumii o dăruiesc” …şi veacurile vor trece, aşternând cenuşa uitărilor peste inimi care, odată, au bătut înflăcarate – …dar Cuvântul – va dăinui! >>>>>

DARURI SI ECOURI – Ecaterina Chifu: „Dreptul la fericire prin lectură“

Filed under: 1 — ARP @ 9:08 pm

Va multumesc pentru ca m-ati ajutat sa-mi apara doua lucrari on line .Tot eu sunt autoarea versurilor din „Cartea rugaciunilor noastre.” Am ales pseudonimul literar Speranta.si am facut ca printr-un joc de cuvinte sa apara pe coperta E Speranta cartea rugaciunilor noastre. Dupa ce revizuiesc si celelalte 6 carti deja publicate vi le voi trimite, caci de aici, din micul meu oras , nimeni nu ma va cunoaste niciodata.
Acum lucrez la o carte educativa,” Noi doi „, un roman de dragoste grefat pe povestea profesoarei si a elevului Bogdan Costache. Este ceva dragut, care sper ca va starni discutii, fiind ca un dosar de existenta.”Drepturile omului” in varianta romana a fost o lucrare prezentata la simpozionul national organizat de CCD Galati in 2004. Am primit pentru ea un Certificat de la IRDO dar lucrarea s-a pierdut. Ma bucur ca acum va fi cunoscuta si de altii, ca pot sa apara dreptul la fericire prin lectura. Cu urari de bine
PROF. ECATERINA CHIFU

ION PACHIA TATOMIRESCU – „Sunt un resurecţional modernist“

Filed under: 1 — ARP @ 9:05 pm

Eu cred încă şi în profund-rafinata estetică a paradoxismului de apogeu, de după Ultimul Război Mondial pentru Cristalizarea Popoarelor Europei Re-Unite, dintre anii 2031 şi 2033
Desigur, scriu cu credinţa de a-mi prelungi „prezenţa“, ori sentimentul părelnicului „prezent“, cu lucrări întru catharsis şi cu idei, probabil, pentru „încă o vreme“, cam cât durează „viaţa obiectului numit carte“ (cam trei secole, dacă-i lucrare tipografică serioasă şi bine conservată, după toată ştiinţa)… Nici nu aş mai putea spune că scriu pentru „ale valurilor mândre generaţii spumegate“ (Gr. Alexandrescu)… Dar cum – în generaţiile noi, internetizate – nu se prea mai ia seama decât rarissim la frunzele arborelui cosmic numit carte, aş putea spune că scriu deopotrivă pentru sferele-fotoni, dar şi pentru acele sfericele, constituindu-se prompt în dunele de nisip însaharate ale priveliştilor Fiinţei…

Aparţin primei Şcoli a Paradoxismului, de la revista craioveană, Ramuri (Povestea Vorbii), o efervescentă şcoală întemeiată – în aprilie 1966 – de Miron Radu Paraschivescu şi de Disipativ-Grupul său, pe care îl coordona în toată România (prin corespondenţă), de la Vălenii de Munte (cf. Ramuri – Povestea Vorbii, nr. 10, 15 septembrie 1966, paginile 14 şi 21 / Florea Firan, Ramuri 1905-1995, Craiova, Editura Macedonski, 1996, p. 105 sqq.), militând antistalinist / antiproletcultist pentru resurecţia modernismului interbelic şi pentru impunerea noii estetici, estetica paradoxismului… Cred că relevarea inconfundabilei mele peceţi poetice s-a datorat şi asimilării filonului de aur al liricii valahe, reprezentată de Eminescu, Arghezi, „unchiul“ Bacovia (dar nu graţie „bunicii Pachia“ a autorului vestitului Plumb din 1916), Blaga, Barbu ş. a. Indiscutabil, în „însetata vârstă a cunoaşterii“, şi la traversarea teritoriilor lor poetice, m-au impresionat „deschiderile întru modernitate“ ale lui Lautréamont (1846 – 1870), apoi modernismul bine temperat al lui Saint-John Perse, al lui Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba ş. a. Cred că sunt un resurecţional modernist din a doua jumătate a secolului al XX-lea nu poate fi decât un scriitor paradoxist şi în debutul mileniului al III-lea. Venind din direcţia „modernismului bine temperat“, punând temeliile holo-poemului, încă de la debutu-mi literar într-o revistă de cultură (Ramuri), din 15 septembrie 1966, printr-o primă ars poetica a noii estetici antiproletcultiste, am fost şi sunt între întemeietorii paradoxismului…

Unde mă duc… În funcţie de labirintul bivalv-rotativ din priveliştea Fiinţei, s-ar putea să mă îndrept spre gura de rai din Cogaion, de unde deschide-se-vor, poate, nu căsuţele tablei mendeleeviene, ci culorile curcubeului, sublimă punte şi pentru mine, până în Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte…, căci crezut-am, şi mai cred încă, în profund-rafinata estetică a paradoxismului de apogeu, spărgătoare şi a limitelor tragic-existenţiale, de după sfârşitul Ultimului Război Mondial pentru Cristalizarea Popoarelor Europei Re-Unite, dintre anii 2031 şi 2033…

Generaţia mea, sau generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, a făcut să mă ivesc dintr-o veritabilă nouă estetică românească şi, în acelaşi timp, profund-europeană, estetica paradoxismului, cristalizată, într-adevăr, între anii 1960 / 1965 şi 1970 / 1975, după cum am mai spus-o în nenumărate rânduri,>>>>>

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Eu, ca preot, sunt urmaşul misionarilor creştini

Filed under: 1 — ARP @ 9:05 pm

lată câteva întrebări răscolitoare! M-am gândit la ele…., nu m-am gândit…? Greu de spus! Când eşti foarte ocupat, nu prea ai timp să ţi le pui. Şi, totuşi, astăzi mi le pune cineva şi trebuie să răspund la ele. O voi face cu toată sinceritatea, deşi, pe undeva, răspunsurile mele s-ar putea să apară de-a dreptul naive, copilăreşti! Asta este! Dar, s-o luăm la rând:

De ce scriu? Pot da două răspunsuri, la fel de adevărate:

1. Nu ştiu! Scriu, fiindcă simt nevoia s-o fac. Aşa cum simt nevoia să mănânc. Dacă nu scriu nimic într o zi, simt că-mi lipseşte ceva, că e o zi pierdută pentru mine. Cred că şi sufletul este un mare mâncăcios. Cu cât îl respecţi şi-i dai raţia de zi cu zi, devine obraznic şi începe să-ţi ceară el, uneori chiar fără ruşine. Nu ştiu dacă aşa simt nevoia de droguri cei ce se droghează, dar eu cred că n-aş putea trăi în mod normal, dacă n-aş citi şi n-aş scrie. Nu ştiu de când mi se trage asta, fiindcă aşa mă ştiu. Chiar înainte de a mă duce la şcoală cerşeam manuale pe la elevii din sat, le răsfoiam fără contenire, observam pozele, coloram, desenam. Am învăţat să scriu înainte de a mă duce la şcoală. În ziua de 15 septembrie 1960, când m-a dus tata la şcoală, prima mea zi de şcoală, aveam ghiozdanul ticsit cu caiete. Tăticu a ţinut să-i precizeze învăţătoarei, regretata Doamnă Elena Sfetcu, că eu ştiu să… scriu. Doamna îi fusese şi tatălui meu învăţătoare şi, cu familiaritate, i-a tăiat-o scurt, fără menajamente: „Lasă, Nicolae, c-am mai văzut eu filfizoni de ăştia!“ Asta fusese totul, toată aprecierea dumneaei. M-a dezumflat, dar n-avem încotro. Acolo dânsa era suveran necontestat. Pe noi cei de a-ntâia ne-a învăţat din prima zi o poezie, pe care o ştiu şi azi, după 45 de ani: „ Carte dragă, de la tine, / Eu pot multe învăţa! / Tata tot mereu îmi spune / Şi eu cred că este aşa. / Vino, dară, şi mă nvaţă / Şi eu te voi asculta!“ Am învăţat-o din clasă şi am alergat repede acasă, mândru, nevoie mare, s-o spun părinţilor. Tata, bucuros, m-a sfătuit s-o scriu pe caiet. Am scris-o, bineînţeles, pe caietul de matematică. A doua zi, cine era mai ţanţoş decât mine? Nu cred că mai era cineva. Învăţătoarea a vrut să ne înveţe să facem puncte sau liniuţe. Ne scria fiecăruia câteva semne la începutul rândului şi noi trebuia să continuăm. Când a ajuns la mine şi a văzut poezia scrisă pe caiet, parcă i-a venit ameţeală. A învineţit şi m-a întrebat: „Cine a scris aici?“ Am răspuns cu sfială, dar şi cu oarecare mândrie: „Da, Doamnă, eu am scris!“ „Te am pus eu?“ „Da, Doamnă, tata m-a pus s-o scriu!“ „Tată tău să-şi cumpere caiete, dacă vrea să scrie! Aici tu faci doar ce-ţi spun eu!“ Şi, ca să ţin minte mai bine, mi-a ars două palme, cum nu mi-a mai făcut nimeni vreodată. Pe de-o parte din cauza durerii fizice, pe de alta din cauza orgoliului rănit, nu m-am putut opri din plâns până la sfârşitul orelor. Am plecat acasă, urlând, trezind astfel curio zitatea sătenilor. Tata a reclamat-o pe doamna la inspectoratul învăţământului, dar, la vremea aceea, bătaia încă făcea parte din inventarul instrumentelor şi metodelor pedagogice, aşa că totul s-a muşamalizat. Oricum, a fost prima bătaie adevărată pe care am luat-o, fiindcă… scrisesem. Cu toate astea, nu m-am lăsat de scris nici azi şi cred că nu mă voi lăsa până la sfârşitul vieţii. Am citit mii de pagini şi cred că am scris, de asemenea, mii de pagini dintre care unele mi-au fost şi publicate. Au folosit cuiva, n-au folosit, nu ştiu. Colaborez la diverse publicaţii din ţară şi din străinătate şi am multe, multe de scris. M-am întrebat adesea dacă foloseşte cuiva ceea ce scriu. N-am găsit răspunsul, fiindcă lumea îşi vede de treburile şi problemele ei, ca şi când n-aş fi scris un singur rând. O singură dată, la o înmormântare, pe faţa mortului era pus un ziar, ca să nu se aşeze muştele. Când m-am uitat mai bine, am văzut că în acel ziar aveam şi eu un articol publicat şi tocmai articolul meu era aşezat pe gura mortului. Cred că a fost cel mai mare folos, pe care l-a adus şi scrisul meu cuiva!

De ce scriu? Ştiu. Răspunsul s-a conturat pe parcurs, pe măsură ce-am înaintat în vârstă. La un moment dat mi-am dat seama că pot scrie orice, despre orice, dar, ca preot, trebuie să-mi fixez un ideal şi pe acela să-l slujesc. Unui preot nu i se cade să scrie pornografie, ori povestiri poliţiste sau ştiinţifico-fantastice. Asta o pot face alţii. Ei nu vor putea să scrie însă ca un preot. Datoria aceasta este a mea şi numai a mea. Altădată, Sfinţii Apostoli şi misionarii creştini cutreierau satele, cetăţile şi oraşele, propovăduind învăţătura Mântuitorului. Nu primeau pentru aceasta salariu, nu-i recompensa nimeni cu nimic. Dimpotrivă! Peste tot erau întâm pi naţi de majoritatea locuitorilor şi autorităţilor cu ostilitate, erau goniţi, înjuraţi, bătuţi, arestaţi, torturaţi, judecaţi şi ucişi în mod barbar, fiindcă îl propovăduiau pe Hristos. Ei nu aveau la dispoziţie mijloacele de care dispun eu astăzi. Nu aveau la dispoziţie ziare, cărţi, reviste, posturi de radio, de televiziune, nici măcar internet. Şi totuşi prin strădania lor udată cu sânge s-a răspândit creşti nismul în toată lumea cunoscută pe atunci. Eu, ca preot, sunt urmaşul lor. Nu-mi revine, oare, sarcina sfântă de a le continua misiunea, de a împlini obiectivul pentru atingerea căruia ei şi-au jertfit viaţa? >>>>

ianuarie 17, 2008

Ştefan Dumitrescu: „Ajută-mă, Doamne, te implor, şi fă-mă pe mine unealta ta, slujitorul tău bun pe pămînt!“

Filed under: 1 — ARP @ 3:41 am

Mai întâi de toate să-I mulţumim Lui Dumnezeu, pentru tot, pentru tot ce ne este dat să vedem, să simţim, să gândim şi să trăim în viaţa aceasta, uneori atât de frumoasă, de multe ori atât de dureroasă, în cuprinderea ei fascinantă şi de neînţeles! Mă apropii de 60 de ani, ca scriitor sunt de 40 de ani în literatura română, sunt un om cu multe lecturi, cu o experienţă de viaţă dureroasă şi bogată, un om aplecat meditativ asupra realităţii, a lumii, a curgerii istoriei, de mulţi ani.
Mă întreb dacă ştiu de ce sunt scriitor pe lume, în existenţa aceasta? Nu ştiu. Mă întreb dacă Eminescu, Dostoievski, oricare dintre scriitorii autentici şi mari au ştiut lucrul acesta…Nu cred că l-au ştiut nici ei…

De ani de zile lucrez la o carte de Pedagogie, pe care am intitulată Noua pedagogie a secolului XXI. În lucrările mele de viitorologie („Salvarea Civilizaţiei Umane“, Ed. Anamarol, Bucureşti 2007, şi revista, format electronic, Renaşterea (Euro-observator), de economie
>>>Ştefan Dumitrescu>>>

DOINA DRĂGUŢ – „Lucrurile cu adevărat esenţiale sunt lucrurile simple“

Filed under: 1 — ARP @ 3:41 am

Am venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, când vinul încă nu se potolise din fiert, când cerul era năpădit de păsările ce plecau spre ţările calde, când bunicul meu tocmai părăsise lumea aceasta lăsând un gol fără margini în inima bunicii, când fratele meu abia împlinise cinci ani şi patru zile, între noi stând Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, când tatăl meu tocmai sosise la Craiova, la Spitalul Filantropia, cu trenul de şapte, şi s-a bucurat că nu sunt băiat.

Mi-am petrecut copilăria la ţară (Siliştea Crucii, Dolj) unde am învăţat mieii să pască, am luat premii la şcoală, am strâns spice de grâu pe câmpiile patriei cu detaşamentul şcolii, am cules porumbi, dar mai ales am citit cărţile bibliotecii din comună. Am făcut liceul la Craiova (Carol I), unde am avut profesori deosebiţi. Aici am venit în contact cu marea literatură universală, unde i-am descoperit pe Goethe, pe Shakespeare, pe Schiller, pe Baudelaire, pe Victor Hugo, pe Balzac, pe Marcel Proust, pe Tolstoi, pe Dostoevski, pe Cehov, pe Puşkin etc. Aici am aprofundat operele marilor scriitori români: Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc.

Am urmat Facultatea de Matematică, tot în Craiova, unde am învăţat să raţionez prin reducere la absurd. Şi am mai învăţat că oricare ar fi spaţiul şi timpul în care te naşti, există un singur drum care te duce spre împlinirea destinului (destin pe care l-ai ales sau destin care a ales şi a călăuzit spre finalitate). Viaţa m-a purtat, până la urmă, spre informatică, considerând (pe bună dreptate) că este vârful cel mai de seamă al tuturor ştiinţelor şi al tuturor activităţilor umane. Încă din copilărie am cochetat cu literatura (făceam cele mai bune compuneri la şcoală), văzând în ea o evadare din câmpul cifrelor şi al domeniilor în care funcţiile erau continui, derivabile, integrabile, discontinui etc. Tot din copilărie am îmbinat rigoarea matematicii cu rafinamentul artei, sub deviza „Ars longa, vita brevis“. Am vrut să fixez cu ajutorul culorilor eternitatea în mişcare, am vrut să depăşesc clipa încercând să fiu dincolo de timp şi să găsesc o legătură între materie şi idee pentru a crea emoţia, încântarea, admiraţia, frumuseţea.

Dominată de întrebările „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?“ (titlul celebrului tablou al lui Paul Gauguin), care sunt întrebările oricărui individ în faţa destinului său şi care se află la baza oricărei biografii, consider că opera de artă şi opera literară (cei hărăziţi pot spune astfel) nu sunt altceva decât exteriorizarea însăşi a artistului/scriitorului. Sunt formele lăuntrice care se înfăptuiesc mai întâi în interior şi care apoi izbucnesc cu toată forţa în afară.

În copilărie am fost atrasă şi de mirajul cuvintelor încrucişate, al criptografiilor, al hipocrenelor, al triverbelor şi biverbelor. Am colaborat la revista „Rebus“ cu probleme de enigmistică, sub pseudonimul Ionda Gărduţ.În literatură am debutat relativ târziu, la 24 de ani, după terminarea facultăţii, în revista „Luceafărul“. Întotdeauna am pus pe primul plan activitatea profesională (informatică), unde m-am bucurat de preţuirea şefilor şi a colegilor, deţinând funcţia de şef al Centrului de calcul, până în 2002 când IUG-ul s-a privatizat iar patronul a zis că nu are nevoie de „ăia cu calculatoare“. Din 2002 lucrez în presa locală (redactor-şef adjunct la ziarul „Mesagerul Olteniei“ şi secretar general de redacţie la „Lege şi fărădelege”). Şi cum calculatorul este prima mea iubire, nu pot renunţa la el şi de aceea tot eu fac şi tehnoredactarea computerizată.

După 1990 am obţinut numeroase premii la concursurile literare, am colaborat la revistele de literatură importante ale ţării şi la Radio „Oltenia“ Craiova. Editorial am debutat în 1994 cu volumul de poezii „Ceasuri de îndoieli“, în a cărui prefaţă criticul literar Ovidiu Ghidirmic spune: „Doina Drăguţ scrie o poezie de cunoaştere, gnomică şi introspectivă, în care lirismul se împleteşte, în permanenţă, cu autoanaliza lucidă. Poeta îşi analizează stările sufleteşti şi – ceea ce este, cu adevărat, demn de tot interesul – gândurile. (…) Noutatea izbitoare a poeziei Doinei Drăguţ ţine de domeniul limbajului, încărcat de termeni proveniţi din disciplinele exacte, care pot fi întâlniţi la fiecare pas. Poeta vorbeşte despre «locul geometric» al fiinţei sale, despre «cercuri concentrice» care descriu mişcarea circulară a gândirii, despre nostalgia de care se reazemă «asimptotic», altfel spus despre o nostalgie a infinitului, despre un «punct de pornire» care este speranţa, despre «ceasuri de îndoieli» care «logaritmează» în timp iubirea ş.a.m.d.“ Au urmat apoi volumele „Arabescuri“ (eseuri, 1995), „Detaşare într-un spaţiu dens“ (versuri, 1995), „Individualitatea destinului“ (eseuri, 1996), „Spaţiul din nelinişti“ (versuri, 1998), „Ochiul de lumină“ (versuri, 2000) şi „Suferinţele unui redactor“ (proză, 2006).Cartea de care sunt cel mai mult legată şi care cred că mă defineşte cel mai bine este „Spaţiul din nelinişti“. Se simte deja o maturitate în stăpânirea verbului. Dacă la început era „îndoiala“ debutantului, acea îndoială pascaliană, ce ţine de statutul şi condiţia omului ca „fragilă trestie gânditoare“, în cartea amintită mai sus se dezvăluie zbaterile eului, care se găseşte într-o permanentă stare de tensiune, care trăieşte intens sentimentul de nelinişte şi aspiraţie spre o lume structurată în care se cristalizează interogaţia existenţială.

Nu fac parte din nici-o grupare literară, pentru că nu cred în literatura de grup, arta este individuală; ea ţâşneşte întotdeauna din viaţă, este în strânsă legătură cu viaţa şi aspiraţiile creatorului şi reflectă o anumită treaptă a existenţei sale. Limbajul poeziilor mele, aşa cum spun unii critici, este modern, poate chiar post-modernist, un limbaj în care, dincolo de unii termeni speciali, se descoperă o trăire sufletească aparte.Scrisul nu este o meserie ca oricare alta, scrisul înseamnă artă, înseamnă o formă de libertate în exprimare, transformarea sentimentelor lăuntrice în>>>>>

Ionuţ Caragea: „Poetul – donator universal“

Filed under: 1 — ARP @ 3:38 am

Suntem mereu într-o cursă contra cronometru cu viaţa. Simţim nevoia de a şti cât mai mult, de a transcende de la o etapă la alta, pentru ca în final cunoştinţele noastre să fie moştenite de alte şi alte generaţii ce urmează. Însă cât anume din ceea ce am acumulat rămâne posterităţii? Toate visurile noastre, toate aspiraţiile, memoria clipelor intime, care este finalitatea lor? Să fie toate doar o moştenire lasată pământului?
Cred că la aceste lucruri m-am gândit când am început a scrie, concomitent cu trăirile profunde prin care treceam. Nu mi-am pus niciodată problema din ce anume curent literar fac parte, ce cărţi sau texte sunt mai importante. Am citit şi am rezonat cu mai mulţi scriitori, nu voi da nume, respectându-i pe toţi pentru felul în care au reuşit să transmită un mesaj. De la cine către cine?

Se spune că un poet fără har, fără inspiraţie divină, este doar un simplu versificator. Însă cine anume stabileşte cine are sau nu acest har? Şi mai mult de atât, suntem creatori sau translatori?
>>>Ionuţ Caragea>>>

Radu Mihai Crişan: „Iubiţi-vă unii pre alţii! Iubiţi-vă creştin! Mărturisirea mea de credinţă literară“

Filed under: 1 — ARP @ 3:38 am

Radu Mihai Crişan? Poate-i un vis ce caută a se re-ntoarce-n Dumnezeu. Atât. Identitatea lui lumească nu importă.
*
Celor ce-am scris le-aş zice altfel. Nu cărţi. Ci străduinţe investigative. Mici. Şi modeste. Dar sincere. Şi trudite. Cu dragoste de semeni. Şi de Adevăr.
Nu-ţi dau un estimat de timp. Cum că le-am scris în atât. Ori în atât. N-am cum. Nu măsor timpul. Fiindcă e static. Din veşnicie.
Date, deschis îţi spun, n-am cules. Deşi-am peregrinat prin biblioteci. Dumnezeu le-a adunat pentru mine. Eu doar le-am aşternut pe foaie. Cu-ngăduinţa Lui. Din vrerea Lui. Şi întru slava Lui.
Tocmai de-aceea, nu-s destinate cuiva în mod predilect. Sunt oameni care-şi apleacă sufletul asupra lor? Care rezonează cu ele?
Ei bine, acelor inimi li-s dedicate. Indiferent de vremuri. De locuri… >>>Radu Mihai Crişan>>>

Ioan Bozac: „De ce scriu“

Filed under: 1 — ARP @ 3:38 am

Una din foarte rarele situaţii în care s-a venit în întâmpinarea dorinţelor mele este aceasta: m-a invitat cineva să expun crezul (cu putere şi de imbold) care a stat şi stă la baza atracţiei în a-mi trece gânduri şi concepţii pe hârtie. Ocazia ce mi se oferă o consider cu atât mai valoroasă cu cât pot ajunge – măcar în acest cadru – la îndeplinirea năzuinţei (şi scopului) de prim ordin când mă pun la scris: să împărtăşesc celor din jur ce mă frământă, sperând – fireşte, cred – să-i aduc pe lungimea mea de undă.
Cu cele de mai sus, s-ar zice (nu doar de către mine) că am răspuns deja la temă. (În fond, lucrurile importante se spun în puţine cuvinte – şi există nenumărate exemple în acest sens.) Totuşi, cum se presupune uşor, ar fi destule de adăugat şi de nuanţat. Cu această din urmă latură voi începe, ea fiind o constantă a activităţii mele în scris; îmi permit să inserez afirmaţia, părându-mi evident că rândurile ce le trec acum reprezintă şi o mărturisire.

Acestea o dată spuse, găsesc că am temeiuri să cred că voi fi înţeles dacă analizez şi titlul. Consider absolut necesar să accentuez că acord acestei părţi obligatorii a oricărei lucrări importanţa corespunzătoare locului unde se află: de frunte.
>>>Ioan Bozac>>>

Felix Sima: „Declaraţie pe propria-mi răspundere“

Filed under: 1 — ARP @ 3:37 am

Nu eu vorbesc despre versurile mele, ci ele vorbesc despre mine. Este un curaj să ieşi în lume cu o faptă, cu o strofă, cu o carte. Lumea te judecă, te estimează, te subminează sau te stimează. Preferam să rămân necântărit – dar fiecare are greutatea sa. Un gram de poezie, cât un fir de nisip, tot se va găsi în paginile mele… Iar dacă nu, facem din ele bărcuţe şi le punem pe râu. Vedeţi că aţi descoperit poezia din pagini de ape? Prin ele cer iertare celor pe care i am necăjit, cu voia sau fără voia mea, ştiuţi sau neştiuţi. Mi a revenit bunul simţ. Plecase puţin cu sorcova. Scopul versurilor mai este să nu ne otrăvim reciproc în timpul acestei convenţii sociale care se numeşte VIAŢĂ: eu nu îţi dau ciuperci otrăvite, tu nu îmi dai ciuperci otrăvite. Am învăţat, prin ele, să şterg geamurile casei lui Anton Pann. Sunt plătit pentru aşa ceva? Nu! Însă plătim tot noi – cu viaţa. Poţi să trăieşti din scrisul trăit când poezia este un loc pe care îl locuim. Stând cu poetul Dragoş Vrânceanu, pe la 1975, în bătătura casei sale de la Băbăni, în ograda cu pruni înfloriţi, i am spus: „Noi locuim, pe drept, pământul unui poet de locuit”. Iar Domnia Sa mi a răspuns: „Am atras atenţia domnului Marin Preda asupra volumului dumitale de poezii”. Deci, volumul meu de poezii a locuit o secundă în Marin Preda care a locuit cu prietenie în Dragoş Vrânceanu care a locuit în Eugenio Montale. Şi am alcătuit, astfel, o Casă Comună a Europei. Şi de atunci, dragă cititorule, în părul tău trist îmi adăpostesc ochii amari! Ne putem ajuta foarte greu unii pe alţii. Poate, doar, cu 7 vorbe, 7 mere, 7 ouă, 7 litri de vin. Din 7 în 7 zile sau din 7 în 7 ani. Şi se confirmă cât de singuri suntem, iar pentru a reuşi ne trebuie forţă şi tenacitate. Curaj şi speranţă. Iar pentru acestea – se atribuie chiar Premiul Oscar. Oscar Wilde, desigur, un alt prieten al nostru din copilărie.

În prezent, pentru a nu mă  ndepărta prea mult de locurile natale, singurii mei prieteni sunt cei 100 de pruni pe care i am plantat acum 7 ani şi le aştept, de fiecare dată, roadă coaptă. Vara mă culc sub ei. Trifoiul este mare, coasa se aude pe aproape, iar eu, în vis, mă mut din calea ei. Aşa cum vrem întotdeauna să plecăm din calea morţii. Însă – degeaba. Ne găseşte când doreşte. Totul este să nu murim cu zile – după cum mai vorbeam noi odată.

Regret că nu sunt învăţător în satul natal. Aş fi aprins beculeţe în creieraşul fraged al copiilor ce stau ciorchine pe lângă sobă, iarna să se încălzească pe lăbuţe iar vara – să se răcorească pe spinare. Aş fi ieşit cu ei la pădure, în fiecare anotimp, ca să simţim, la faţa locului, mireasma, vârsta, seva, ramura uscată. Dar – mai ai timp să te bucuri de ceva? Mai ai timp să te întristezi? Abia ai timp să fii maşină de executat, căci tobele bubuie pe toate lungimile de undă, smoala clocoteşte pe peretele din dreapta al pridvorului, joagărele au intrat în păduri, unde şi noi trăim – şi ne temem că ne vor despica inimile şi trunchiurile pe din două! Dar de ce ne mai temem când, la urma urmei, acesta ne va fi viitorul şi sfârşitul în timpul scurt ce trece, ne petrece, ne cerne şi ne discerne, ne bântuie, ne mântuie… Până atunci – să mai citim, să cântărim, să mai iubim, să ameţim, să fiţi, să fim…

Se strâng în universul particular al fiecărui individ milioane de stele cu milioane de chipuri pe care nu le poţi observa decât cu un instrument special de lucru, instrument care, în cazul nostru, se numeşte: POEZIA – căreia i am compus cu dragoste acest text ce prefigurează, izvorând şi curgând, toate capitolele mele de versuri: „Îşi cunoaşte bine glasul, / Îşi cunoaşte bine rostul, / Cântă sus, în vârful casei, / Precum cântă n gândul nostru, / Învăţată de la soare, / De la firu’ nalt şi verde, / Apa vieţii dumisale / Tot prin viaţa noastră ş i pierde… / Stă acolo sus şi cântă / Despre ce avem de zis. / Este tot ce pot să spun / Despre ea, oral şi n scris.

Ilinca Nathanael: „Artist“

Filed under: 1 — ARP @ 3:37 am

Astăzi am pictat din nou. Privesc culorile care-mi ies din mână, parcă ar fi lumina din trupul meu. Şi, totuşi, trupul meu stă, stă nemişcat şi priveşte lumina care pătrunde printr-un loc neştiut, până departe în mine, într-o lume ce o port în mintea mea. Acolo eu călătoresc călăuzită de lumina aceasta venită de pretutindeni, ca să pot merge pe un drum neştiut încă de mine.
Pictez cu lumina aceasta care îmbrăţişeaza drumul întunecos pe care păşesc uşor într-o lume lăuntrică. Da, acum văd bine, eu nu mai sunt eu, eu sunt un copil, eu sunt o copilă ce aleargă îmbrăţişată de lumină pe un drum lăuntric, în întuneric. Parcă aş călători spre moarte, dar o moarte ce mă duce la învierea copilului din mine care devine o fecioară a cerului.
Copilul acesta se joacă cu lumina, întinde mâinile în sus şi zboară, pluteşte peste drumul de sub picioarele lui, care devine prăpastie de gând, prăpastie de cuvânt. >>>Ilinca Nathanael>>>

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.