BIBLIOTECA ON-LINE. De la autor la cititor

FLORIN CONTREA – „Literatura ca vis, ca împlinire, ca destin“

Nici nu mai ştiu de când am început să visez ca aş putea fi scriitor. Dar nu oricum, ci scriitor adevărat, cu cărţi publicate şi citite de alţii. Se pare că am ajuns la un rezultat destul de bun în acest sens, deşi sunt conştient că mai este mult, foarte mult — până să ajung la locul pe care mi-l doresc.

Din copilărie am fost înconjurat de cărţi. Tatăl meu, el însuşi, scriitor de prestigiu la vremea lui, deşi astăzi — nu ştiu de ce, — nu este recunoscut oficial, în oraşul său natal, şi-a folosit o mare parte din câştigul său de profesor, în cumpărarea de cărţi alese cu grijă. Încă ţin minte farmecul care mă cuprindea când, necunoscând încă bine alfabetul, mă străduiam să înţeleg de unul singur, basmele fără de moarte culese de Petre Ispirescu, dar şi din alte culegeri de basme cu feţi-frumoşi cavaleri ce se luptau cu balauri fioroşi pentru a elibera prinţese captive cu păr de aur, din castele crenelate în stil medieval. Îmi imaginam asemenea castele miniaturale în grădina casei părinteşti şi retrăiam intens intâmplările citite.

În timpul şcolii am cunoscut din pasiune, nu atât din datorie, operele marilor noştri clasici Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, George Coşbuc, Octovian Goga, mai apoi simboliştii, George Bacovia, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu. Din surse extraşcolare, am aflat şi de Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, precum şi autori din literatura universală, întâi Jules Verne, Alexandre Dumas pere, apoi — când am ieşit din prima adolescenţă, şi clasicii Honore de Balzac, Leon Tolstoi, Stendhal, până spre mai modernii Ch. Baudelaire, Arthur Rimbaud, Tristan Tzara, Marcel Proust, James Joyce, Thomas Mann, Ernst Junger, Franz Kafka, şi alţii — prin intermediul excelentei reviste Secolul 20 pe care o cumpăram cu regularitate. Abia acum, spre bătrâneţe, am început să acord atenţie şi „noilor clasici moderni“ Nichita Stănescu, sau Gellu Naum. Dar nu pot spune clar cine m-a influenţat mai mult în propriul meu scris.

Interesul pentru modernismul literar, care pe atunci era încă foarte controversat, m-a determinat să-mi aleg, ca temă a lucrării mele de licenţă, Urmuz şi suprarealismul românesc, pe acre am susţinut-o sub conducerea prof. univ. dr. Traian Liviu Birăiescu, preşedinte fiind cunoscutul critic literar din Bucureşti, Alexandru Dima.

Primele exerciţii literare, erau câteva încercări de a edita o revistă satirică în manuscris, pentru elevi, de care şi pomeneşte mai târziul, colegul meu de liceu, astăzi cunoscutul scriitor Viorel Marineasa într-un număr din revista literară editată la Reşiţa numită Reflex. Mai târziu, în timpul studenţiei, am avut ideea de a-mi consemna gândurile pe marginea lecturilor preferate, ale spectacolelor, ale excursiilor şi ale diferitelor evenimente pe care le-am considerat a fi mai semnificative într-un şir de caiete care — sper eu, — vor deveni odată Jurnalul literar ale vieţii mele. Poate, peste ani, va veni timpul când o să-l încredinţez tiparului, probabil va mai interesa pe cineva, dacă nu pentru alta, măcar pentru a avea o imagine asupra unui trecut care ne pare a fi de mult timp uitat.

Câţiva ani după absolvirea Facultăţii de Filologie, secţia limba română, de la Universitatea din Timişoara, în 1969, m-am înscris la doctorat la profesorul univ. dr. Victor Iancu, unul dintre membrii cunoscutului Grup literar de la Sibiu, din care au făcut parte şi personalităţi ca Eugen Todoran, şi Deliu Petroiu, ale căror cursuri le-am urmărit cu seriozitate şi pasiune în anii facultăţii. Eram acum precupat de retorica literară antică a clasicilor Aristotel, Cicero şi Quintilian, printre alţii, aşa cum era ea prezentă în romanul grec eelenistic Heliodor; denumit Teagene şi Haricleea. Ulterior aceste principii şi norme şi tehnici literare le-am regăsit şi studiat în dialogul denumit Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, în romanul Istoria ieroglifică şi în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor scrise de omul de cultură şi domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir. În 1983 am şi susţinut teza cu titlul: Elemente de retorică antică în opera literară a lui Dimitrie Cantemir. Din păcate, o boală nemiloasă ni l-a răpit pe eminentul scriitor şi om de catedră Victor Iancu, dar acesta a avut grijă mai înainte, să-i încredinţeze conducerea doctoratului meu, altui om de mare valoare ştiinţifică şi culturală, profesorul bucureştean dr. docent Ion Zamfirescu.

Odată acest pas trecut cu bine, am hotărât că este cazul ca pe lângă activitatea la catedră, să mă dedic pasiunii mele din tinereţe, literatura. De altfel, constat că astăzi şi activitatea ştiinţifică de istorie, critică şi teorie literară poate fi considerată a fi o ramură a artei literar, atunci când sunt respectate anumite reguli stilistice şi de armonie a frazei.

Am ales un gen literar denumit de Silvian Iosifescu „de frontieră“ — anume cel denumit „science-fiction“. M-am înscris în cenaclul de profil de la Casa de cultură a studenţilor din Timişoara, condus pe atunci de profesorul şi scriitorul Viorel Marineasa denumit după numele celebrului scriitor englez H. G. Wells. Am citit şi am şi publicat în suplimentul Paradox al revistei Forum studenţesc între 1982-1984 mai mult povestiri scurte. În acestea am fost interesat mai ales de impactul asupra omului depe stradă a progresului ştiinţific în latura sa negativă, mai ales în ceea ce priveşte dirijarea din umbră a voinţei umane sau chiar transformarea acestuia într-un simplu sclav al unor voinţe malefice. Cu timpul m-au preocupat şi aspectele psihologice ale diferitelor situaţii provocate de acelaşi „progres“ folosit în scopuri personale de feluriţi tirani ai omenirii.

Cu timpul, am devenit tot mai conştint de faptul că genul scurt al povstirii pentru revistă, de o pagină sau două, nu-mi mai putea fi de folos. În prezentarea unei naraţiuni mai ample. Evident, era posibilă doar perfecţionarea stilului literar, căci asta este menirea acestuia în că din timpurile cele mai vechi. Nu oricine poate fi bijutier al stilului, nu oricie îl poate egala pe Caragiale sau Cehov, de exemplu. Dar totuşi, dorinţa de a-mi perfecţiona arta literară, m-a dus, pe nesimţite spre nuvela scutră sau chiar micul roman. L-am şi realizat până la urmă, dar numai după 1989. Este vorba de Labirynth un experiment literar în care am încercat, folosind mai multe metode narative, alunecări în timp şi spaţiu, cu aventuri în locuri fantastice, exotice, mitice etc. să sondez în profunzimile sufletului omenesc aflat în situaţii limită, cum numai în alte lumi, sau la interferenţa dintre lumi, pot fi găsite. Nu ştiu în ce măsură am şi reuşit, viitorul o va arăta.

Dar, ceea ce a constituit cu adevărat o dificultate pentru mine, a fost, cum „să înşel“ vigilenţa cenzurii comuniste de pe atunci, trecând de la fantasticul artificial cu iz de prestidigitaţie şi scamatorie, pe care-l acceptau atunci cu greu, „cerberii“ regimului, cu o problematică spirituală cu adevărat serioasă şi demnă de interes. Se punea problema credinţei în puterea Divinităţii, problema eternităţii lumii şi a sufletului trăitor şi dincolo de „Marea trecere“. Pe atunci, nu am reuşit să-i dau de capăt, de aceea am fost nevoit atunci să-mi ddic manuscrisul… sertarului. Unii autori, cu o voinţă şi cutezanţă mai mare decât a mea, se pare că au reuşit.

Şi aici trebuie să mă întorc la copilăria mea. Tatăl meu era pe deplin conştient de valoarea artistică dar şi spirituală, pătrunsă de un idealism autentic, de o credinţă fierbinte în puterea lui Dumnezeu, şi de o dragoste de patrie fără urmă de politicianism ieftin şi demagogie, avea motive temeinice să se teamă. Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii, au plătit cu ani grei de temniţă şi cu propria viaţă îndrăzneala de a-şi înfrunta călăii. Nu-mi explic de ce l-au cruţat. Probabil de teamă, sau mai bine, cred că din adânc dispreţ. Nu m-aş mira ca unii ipocriţi de astăzi să-i găsească chiar o vină din asta. Dumnezeu ştie…

Oricum, a avut grijă să păstreze secretul operei sale faţă de mine mai ales, dar şi de fratele meu. De aceea, nici nu i-am cunoscut, nu i-am apreciat, nici nu mi-au călăuzit paşii în artă, poeziile lui. Grea povară trebuie să fi avut. Ne-a sfătuit întotdeauna să fim prudenţi, să ne rugăm în taină, să nu ne dezvăluim nimănui adevărata credinţă. L-am ascultat. Poate unii ne vor acuza de laşitate pentru asta, cine mai ştie… Dar toate trec.

Acum pot să scriu în linişte, pot chiar să public, este drept că nu în revistele oficiale. Încă pluteşte asupra noastră, legea aspră a tăcerii oficiale, orice am scrie şi orice am afirma. Dar există şi o lume unde această lege nu ajunge, . Cum spune un vechi proverb, nimeni nu este profet la el acasă. Există această minune a internetului, cu atâtea posibilităţi şi pentru bine şi pentru rău, depinde cum ştii să alegi.

Acum pot şti că ceea ce scriu eu, ceea ce a scris tatăl meu pe vremuri, poate fi citit , copiat, analizat de oricine doreşte acest lucru, în ţară, în Europa, oriunde în lumea asta. Sunt în fine, fericit.

La întrebarea: de unde vin? Din Timişoara, un oraş bănăţean, şi clasic şi modern, un oraş românesc încă frumos şi puternic, un oraş european cu care mă mândresc. Unde mă duc? Cu scrisul meu, în lumea largă, deşi nu cred că voi mai pleca din oraş… Cine sunt eu ca scriitor? Un bun autor de literatură fantastică şi psihologică, un priceput (sper!), critic literar, un om preocupat de problemele culturii şi ale artei în special, ale celei româneşti… şi europene, sau universale, — dacă se poate spune aşa ceva… în general.

De ce scriu? Ca să-mi comunic ideile şi sentimentele, ca să scap de povara gândurilor şi ideilor neîmpărtăşite.

Pentru cine scriu? Pentru toţi cei dispuşi să mă citească şi să fie interesaţi de ce scriu (şi spun). Autori care m-au influenţat? Am scris despre aceasta pe la începutul articolului. Cea mai importantă carte a mea? Labirynth, ca roman, Cantemir — ca studiu literar, cartea la care lucrez — în primul rând.

Un cuvânt de încheiere: succes şi fericire tuturor. Atât!

FLORIN CONTREA

Reclame
TrackBack URI

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: