BIBLIOTECA ON-LINE. De la autor la cititor

IOAN BOZAC – „De ce scriu“

Una din foarte rarele situaţii în care s-a venit în întâmpinarea dorinţelor mele este aceasta: m-a invitat cineva să expun crezul (cu putere şi de imbold) care a stat şi stă la baza atracţiei în a-mi trece gânduri şi concepţii pe hârtie. Ocazia ce mi se oferă o consider cu atât mai valoroasă cu cât pot ajunge – măcar în acest cadru – la îndeplinirea năzuinţei (şi scopului) de prim ordin când mă pun la scris: să împărtăşesc celor din jur ce mă frământă, sperând – fireşte, cred – să-i aduc pe lungimea mea de undă.

Cu cele de mai sus, s-ar zice (nu doar de către mine) că am răspuns deja la temă. (În fond, lucrurile importante se spun în puţine cuvinte – şi există nenumărate exemple în acest sens.) Totuşi, cum se presupune uşor, ar fi destule de adăugat şi de nuanţat. Cu această din urmă latură voi începe, ea fiind o constantă a activităţii mele în scris; îmi permit să inserez afirmaţia, părându-mi evident că rândurile ce le trec acum reprezintă şi o mărturisire.

Acestea o dată spuse, găsesc că am temeiuri să cred că voi fi înţeles dacă analizez şi titlul. Consider absolut necesar să accentuez că acord acestei părţi obligatorii a oricărei lucrări importanţa corespunzătoare locului unde se află: de frunte. În cazul de faţă – atent şi la subtilităţile limbii în ansamblu, deci înglobând punctuaţia (aspecte care trebuie luate în seamă când te apuci să scrii pentru o audienţă pe care o speri mai largă decât familia) – am reflectat îndelung dacă să utilizez sau nu forma interogativă. Am ajuns la concluzia că e mai potrivit să renunţ la ea, din moment ce intenţionez să arăt nu doar motivele, ci şi motivaţia.

Înainte de a intra în miezul a ce doresc să comunic, simt nevoia să fac o precizare – demers care se încadrează în altă constantă când scriu: intenţia de a fi cât se poate de clar, incluzând strădania de a reduce la minimum posibilele interpretări (cel mai adesea răuvoitoare, experienţa mea nefiind – bineînţeles – singulară). Revenind de la general la particular, voi nota că nu am de gând să mă ţin strâns de reperele care au fost enunţate în elegantul şi îmbucurătorul apel al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Sunt îndemnat să arăt „de ce“, dacă aici e un loc pentru mărturisiri: când eram elev, am respectat o dată toate punctele din planul dat pentru o compunere şcolară – şi m-am ales cu un 7. Am adus vorba de această parte a vieţii noastre pentru a putea ajunge mai lin la ideea că şcolărească ar fi o expunere în care aş răspunde strict la punctele din plan – şi încă exact în ordine.

Să nu se înţeleagă de aici, însă, că desconsider aceaste repere; dimpotrivă. Ca dovadă, încep cu răspunsul la forma interogativă a acestui titlu, formă care este o manifestare a modalităţii prin care una dintre puţinele organizaţii care reuneşte şi armonizează români de bună-credinţă din toate părţile lumii caută să intensifice dialogul dintre ei – dialog de înaltă ţinută, pe măsura interlocutorilor, cum am constatat parcurgând feluritele reviste şi mesaje ce alcătuiesc un patrimoniu în cel mai propriu şi profund înţeles.

După sistemul meu de gândire (la care voi mai face referire, desigur), e firesc să încep a iniţia acest soi de mărturisire de credinţă cu ce m-a împins la scris. Am ales această atrăgătoare – dar şi pretenţioasă – cale de exprimare constatând că nu mă pot face ascultat pe cât aş dori, mai ales în mediul din România. (Nu fac distincţia între cea din vremea lui Ceauşescu şi cea de acum, pentru că diferă doar aspectele de suprafaţă.) Aşadar, observând că nu prea am şanse să port un dialog civilizat (cu toate că nu am motive să cred că am carenţe în exprimarea verbală), m-am orientat spre o formă de redare a ce mă frământă (cel mai adesea împreună cu soluţiile, pentru că nu sunt adeptul criticii de dragul criticii şi nici al văicărelii sterile – ceea ce, printre destule altele, mă deosebeşte de mulţi) în care măcar în faza de elaborare să nu fiu tulburat, (prea) deseori cu „lovituri sub centură“ – ca să preiau un termen din alt domeniu ce îmi e foarte drag. Conjunctura a contribuit la refugiul meu în limbajul scris nu numai prin cele expuse mai sus – sau, mai degrabă, nu strict prin această dificultate de a purta un dialog decent. A intervenit ceva strâns înrudit: reticenţa în a comunica nemijlocit celor din jur ce am pe suflet, pentru că sunt pătruns de unul din principiile fundamentale ale psihologiei, respectiv să nu îl judeci pe cel din faţă (şi îl extind – cu convingerea că nu sunt singurul – la comunicarea interumană în general), iar de obicei se întâmplă exact invers. Leg aceasta de aplecarea spre critică de dragul criticii; această pasiune constantă de a face conexiuni este încă un factor care mă împiedică să mă ţin strict de o schemă.

Desigur, însă, că mă preocupă în cel mai înalt grad fluenţa expunerii. Este mobilul trecerii mele de la motiv la motivaţie – destul de uşor deductibilă acum, cred. Când m-am apucat de scris, am întrevăzut şanse sporite de a avea o audienţă mai largă. De altfel, asta îşi doresc toţi; cine afirmă altceva (mai ales contrariul) e un mare ipocrit. De asemenea, urmăream şi urmăresc – în ultimă instanţă – binele propriu pe toate planurile. Aşa ceva iarăşi nu iese din firesc; particularitatea (nu numai a mea – sunt convins) este însă că nu-mi pot imagina o existenţă personală împlinită decât în cadrul unei societăţi de nivel cel puţin acceptabil – şi trebuie să recunoaştem că în România mai avem mult până acolo. Prin tot ce am scris, am încercat să identific în amănunţime (şi cât mai exhaustiv, totodată) neajunsurile, oferind – când puteam – soluţii; aşa mi-e felul, cum am arătat. Date fiind acestea, am temeiuri să consider că ego-ul are o pondere minoră în dorinţa de a fi citit (cu o răvnită finalitate, pe care nu mai e nevoie să o expun) de cât mai mulţi. Am marea satisfacţie că Internetul mi-a oferit o posibilitate de a-mi îndeplini intenţiile pe care nici nu o visam când am început să recurg la defularea pe hârtie, ca reacţie la existenţa (nu vreau să-i spun viaţă) sub Ceauşescu; la un moment dat trebuia spus adevărul, dacă nu aveai de gând să înnebuneşti. E de înţeles că nu mi-am pus problema să protestez în gura mare, dacă nu am stofă de erou; sunt, totuşi, liniştit uitându-mă la alţii – şi nu cred că e necesar să detaliez. Liniştea îmi sporeşte ducându-mă cu mintea la o idee demnă de luat în seamă (cu regretul de a nu mai şti unde am întâlnit-o) – şi anume că după 1989 nu a apărut nimic din mult-aşteptata literatură de sertar: în chiar prima mea carte apărută se regăseşte, într-o proporţie serioasă, un tablou – pe care l-am vrut amplu – al societăţii de aici la începutul anului în care am văzut apogeul terorii, dar şi înlăturarea ei.

Cum toate lucrările mele de până acum sunt de memorialistică sau de analiză, nu socot că mai e de notat cărui curent literar cred că aparţin. Totuşi, nu aş trece extrem de repede peste acest punct al expunerii, întrucât mai este ceva de relevat. Revenind la prima mea carte, îmi voi permite să inserez o parte dintre aprecierile asupra ei ale unei distinse intelectule de formaţie umanistă – nu critic literar, e drept, însă istoric de artă: „Este adevărat că scriitura este romantică, dar spiritul este critic şi lucid; este privirea intelectualului care este de acord cu Camil Petrescu: «câtă luciditate, atâta dramă“.“

De fapt, nu mi-am pus problema să aparţin vreunui curent. E un truism că scriitura reflectă gândirea, iar la mine – cum deja am lăsat să se vadă – se pot percepe destule elemente de romantism şi clasicism. Cert este că nu mă simt în stare de o literatură a absurdului sau comică, şi este extrem de improbabil ca într-o zi să mă apuc de poezie sau de teatru; se subînţelege că e prudent să eviţi termenul „imposibil“ într-o afirmaţie precum cea din urmă. Deocamdată, însă, mă preocupă să-mi demonstrez mie însumi, în primul rând, că sunt scriitor cu adevărat, iar pentru aceasta trebuie să termin romanul de ficţiune la care am progresat foarte puţin.

De la sine înţeles mi se pare să fi citit serios înainte şi după ce m-am pus eu însumi la scris. Mi-e greu, totuşi, să afirm că am un model – în primul rând deoarece îmi dau seama că nu voi putea niciodată să mă apropii cât de cât de cei pe care îi admir. Încep cu Dostoievski, pe care îl consider cel mai mare din toate timpurile. De altfel, întreaga literatură rusă mă captează, prin profunzimea ei reflectând sufletul acestui popor, pe care-l văd la fel cu teritoriul: larg până a da senzaţia că nu poţi să-i mergi până în capăt. Francezii – în special Dumas-tatăl şi Hugo – îmi trezesc şi ei un adânc respect, cu deosebire în ce priveşte arta aşezării cuvintelor pe hârtie. Cel dintâi menţionat îmi este, însă, mult mai apropiat sufletului meu, alături de Sienkiewicz şi de un autor mai slab cotat oficial decât ceilalţi preferaţi: Karl May. E clar, însă, de ce şi acesta din urmă îmi e drag: prin fluiditatea stilului şi străduinţa de a promova valorile morale îl pot situa – cum, probabil, o fac mulţi la vârstă sau cu mentalitate adolescentină – lângă celebrii autori (şi) de romane istorice tocmai evidenţiaţi.

Cât priveşte marii creatori autohtoni, atracţia pentru Rebreanu mi-a fost sesizată de persoane din chiar prima editură la care am încercat să public şi al cărei nume spune tot: Humanitas. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, însă, parcă i-a trecut înainte Camil Petrescu – ceea ce iarăşi a fost intuit, tot de către o femeie. Desigur că fac trimitere la citatul de mai sus, care este cu atât edificator, cred, cu cât autoarea nu avea de unde să ştie că m-a captivat manifestarea preocupării importantului scriitor şi gânditor pentru condiţia intelectualului.

Nu trebuie eu să accentuez că toţi cei evidenţiaţi înainte acoperă un număr respectabil de pagini cu reflecţii asupra omului şi societăţii – sau le induc, ceea ce îmi sporeşte aprecierea asupra artei lor. Având în vedere ce mi-am propus prin scris (aspect prezentat chiar de la început), e evident că am răspuns şi eu acestui impuls – chiar prea intens, uneori. Tot atât de evident este, însă, că nu-mi pun problema că va exista vreodată o lucrare a mea care să străbată timpul, chiar dacă – tocmai în aceste zile, am avut onoarea şi bucuria să văd, la Târgul de la Leipzig, două dintre cărţile mele flancând „Săptămâna roşie“ a lui Paul Goma. S-ar putea, totuşi, ca peste ani să fie cineva interesat (măcar nepoţii mei – cum zic cei apropiaţi) de cronicile ce le-am încercat: a 40 de ani de fotbal (1966 – 2006) sau a ultimului an al perioadei ceauşiste, continuată cu o redare a celor şase luni în care s-a produs deturnarea noastră de la drumul spre o societate civilizată. Ar trebui să fiu mulţumit cu atâta; în fond, scrisul e la mine o activitate complementară – dar nu de mică importanţă sau pondere, din moment ce îi atribui roluri pe care am încercat să le prezint desluşit.

IOAN BOZAC

TrackBack URI

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: