BIBLIOTECA ON-LINE. De la autor la cititor

ION PACHIA TATOMIRESCU – „Sunt un resurecţional modernist“

Eu cred încă şi în profund-rafinata estetică a paradoxismului de apogeu, de după Ultimul Război Mondial pentru Cristalizarea Popoarelor Europei Re-Unite, dintre anii 2031 şi 2033

Desigur, scriu cu credinţa de a-mi prelungi „prezenţa“, ori sentimentul părelnicului „prezent“, cu lucrări întru catharsis şi cu idei, probabil, pentru „încă o vreme“, cam cât durează „viaţa obiectului numit carte“ (cam trei secole, dacă-i lucrare tipografică serioasă şi bine conservată, după toată ştiinţa)…

Nici nu aş mai putea spune că scriu pentru „ale valurilor mândre generaţii spumegate“ (Gr. Alexandrescu)… Dar cum – în generaţiile noi, internetizate – nu se prea mai ia seama decât rarissim la frunzele arborelui cosmic numit carte, aş putea spune că scriu deopotrivă pentru sferele-fotoni, dar şi pentru acele sfericele, constituindu-se prompt în dunele de nisip însaharate ale priveliştilor Fiinţei…

Aparţin primei Şcoli a Paradoxismului, de la revista craioveană, Ramuri (Povestea Vorbii), o efervescentă şcoală întemeiată – în aprilie 1966 – de Miron Radu Paraschivescu şi de Disipativ-Grupul său, pe care îl coordona în toată România (prin corespondenţă), de la Vălenii de Munte (cf. Ramuri – Povestea Vorbii, nr. 10, 15 septembrie 1966, paginile 14 şi 21 / Florea Firan, Ramuri 1905-1995, Craiova, Editura Macedonski, 1996, p. 105 sqq.), militând antistalinist / antiproletcultist pentru resurecţia modernismului interbelic şi pentru impunerea noii estetici, estetica paradoxismului…

Cred că relevarea inconfundabilei mele peceţi poetice s-a datorat şi asimilării filonului de aur al liricii valahe, reprezentată de Eminescu, Arghezi, „unchiul“ Bacovia (dar nu graţie „bunicii Pachia“ a autorului vestitului Plumb din 1916), Blaga, Barbu ş. a.

Indiscutabil, în „însetata vârstă a cunoaşterii“, şi la traversarea teritoriilor lor poetice, m-au impresionat „deschiderile întru modernitate“ ale lui Lautréamont (1846 – 1870), apoi modernismul bine temperat al lui Saint-John Perse, al lui Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba ş. a.

Cred că sunt un resurecţional modernist din a doua jumătate a secolului al XX-lea nu poate fi decât un scriitor paradoxist şi în debutul mileniului al III-lea. Venind din direcţia „modernismului bine temperat“, punând temeliile holo-poemului, încă de la debutu-mi literar într-o revistă de cultură (Ramuri), din 15 septembrie 1966, printr-o primă ars poetica a noii estetici antiproletcultiste, am fost şi sunt între întemeietorii paradoxismului…

Unde mă duc… În funcţie de labirintul bivalv-rotativ din priveliştea Fiinţei, s-ar putea să mă îndrept spre gura de rai din Cogaion, de unde deschide-se-vor, poate, nu căsuţele tablei mendeleeviene, ci culorile curcubeului, sublimă punte şi pentru mine, până în Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte…, căci crezut-am, şi mai cred încă, în profund-rafinata estetică a paradoxismului de apogeu, spărgătoare şi a limitelor tragic-existenţiale, de după sfârşitul Ultimului Război Mondial pentru Cristalizarea Popoarelor Europei Re-Unite, dintre anii 2031 şi 2033…

Generaţia mea, sau generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, a făcut să mă ivesc dintr-o veritabilă nouă estetică românească şi, în acelaşi timp, profund-europeană, estetica paradoxismului, cristalizată, într-adevăr, între anii 1960 / 1965 şi 1970 / 1975, după cum am mai spus-o în nenumărate rânduri, ca reacţie la paradoxurile sociale din România regimurilor de tip totalitarist-comunist, ca reacţie la limitele tragic-existenţiale ale ens-ului uman prin istorii, sau ca reacţie la reificarea fiinţei umane, ca reacţie împotriva literaturii şablonarde, aservită dictaturii, ca reacţie la „filosofia“ / „dialectica marxist-leninistă“, ori la curentele literare / filosofice anterioare anilor 1960 / 1964: „realismul socialist“, „umanismul socialist“ (puse „în slujba făuririi unui homo sovieticus român“) etc. Diversificarea noului principiu estetic, al paradoxismului, se relevă în: 1) conjugarea – în primul rând, la moduri lirice, apoi la cele epice / dramatice – a paradoxurilor existenţiale ale umanităţii; 2) dinamitarea miturilor (îndeosebi, a celor fundamentale), sublimarea / rafinarea mitemelor, relevând o „nouă demiurgologie“, cu omul în centrul „genezelor“ / „universurilor“ (cosmosului), eroul liric (epic / dramatic) substituind ori „punând în plan secund“ Demiurgul (Atoatecreatorul / Atotştiutorul, Divinitatea Fundamentală); 3) revolta / „revoluţia“ semnificantului împotriva semnificatului, operând predilect cu semnificantul născător de semnificat, decretând „biblic“, „anti-marxist“, că materia decurge din Cuvânt / Logos, întrucât cuvântul este „materie“ (informaterie, de fapt), întrucât şi cuvântul are o structură similară structurii atomului, „repetând structura materiei“ (după cum spunea Nichita Stănescu); 4) „spargerea“ infinitului limitelor tragic-existenţiale prin forţa / puterea metaforei (sinesteziei) / simbolului (viziunii), cultivând chiar şi ne-Cuvântul (dacă materiei i „se cuplează“ cuvântul, atunci antimateriei, indiscutabil, i se „asociază“ necuvântul), spre a se înregistra „saltul“ gândirii poetice din liniar (dichotomic) în neliniar / polidimensional (“disipativ“, dar „vectorizat“); 5) reliefarea unei noi geografii / cosmografii a poeziei / literaturii române şi a unui nou autohtonism, ştiindu-se că autohtonismul se constituie în cea mai puternică şi originală direcţie spre universalitate dintr-o literatură naţională şi că numai prin autohtonism o „republică interioară“ devine republică spirituală în „proiecţie universală“, acordându-se şanse de „afirmare“ tuturor ariilor spirituale (“mari“ şi „mici“) întru varietatea armonică a Logosului, cunoscând ritmice „altoiuri“, înfloriri şi reînfloriri pe secţiunea de aur decisă de raportul tradiţie – inovaţie, distingându-se în primul rând prin obiectivarea „imaginarului“ şi prin reflectarea stărilor / tensiunilor din noile realităţi ale lumii (politice, economico-sociale, culturale / civilizatorii etc.), din noile „adevăruri“ ştiinţifice (“pulsând“ în orizontul cunoaşterii metaforice, apoi „propulsând“ acest orizont), din priveliştea Fiinţei; 6) cultivarea limbii materne ca „sacră limbă“, ca „vehicul“ spiritual „indestructibil“ / „invulnerabil“, „inalienabil“, „incontestabil“ şi „indiscutabil“, al existenţei unui popor prin istorii, lupta împotriva „exploatării“ unei limbi naţionale de către limbile „imperiale“, militarea împotriva „monopolului“ studierii limbii ruse în şcoli / facultăţi (în România, ca şi în alte ţări socialiste, din 1948, limba rusă era obligatorie limbă de studiu, predându-se din clasa a IV-a a „şcolii elementare“ şi până în cel de-al III-lea an de studii universitare), căci limba maternă – sfânta Limbă Română – este Patrie; 7) polidimensionarea / „diseminarea“ eului poetic la scara întregului macrocosm / microcosm şi cultivarea holo-poemului, aria lirosofiei fiind, desigur, macrocosmosul şi microcosmosul, unde poetul reinstituie înaltul spirit justiţiar al lumilor / universurilor; 8) abordarea „fără oprelişti“ a viabilelor structuri literare clasice, moderne şi ultramoderne, evidenţiate în timpii literaturii de la origini până azi, crearea de noi structuri, dacă este necesar, cu buna respectare a echilibrului, a raportului sacru tradiţionalism – modernism, din interiorul tuturor genurilor / speciilor literare; 9) cultivarea versului liber – dacă serveşte punerii în evidenţă a unui autentic, „inedit“ relief sufletesc -, dar şi a poeziei cu formă fixă, „clasică“ ori nou-creată „formă fixă“, dacă reverberează mai profund gustul, spiritul, spaţiul spiritual / literar contemporan, antrenarea, revitalizarea, din estetica tuturor curentelor literare precedente / sincrone, a celor mai rafinate tehnici, elemente de prozodie, resurecţionarea acestora – unde este solicitată, chiar revoluţionarea –, numai în spiritul catharsis-ului; 10) desfăşurarea „fără frontiere“ a poeziei / artelor în spaţii ştiinţifice, numai întru mutarea orizontului cunoaşterii metaforice, penetrând limite, „magnetizând“, atrăgând întotdeauna după sine orizontul cunoaşterii ştiinţifice; 11) rafinarea semnificat-semnificanţilor până în „absoluta nuntire“ a vocabulei „tridimensionale“ cu necuvântul „polidimensional“, până la obţinerea „absolutei“ lamuri poetice; 12) înregistrarea saltului de la poezia ca senzualitate / sexualitate cosmică (Ion Barbu), ori ca orgasm abisal al materiei (I. Miloş), la poezia ca sublimă ştiinţă a emisiei / stării „erotic-fotonice“. Desigur, diversificarea principiului estetic paradoxist, graţie generaţiei resurecţiei din 1960 / 1965 – 1970 / 1975, este mult mai complexă…

 Cartea mea cea mai importantă şi de înviere în viitorime… „Habent sua fata libelli…!“ (Terentianus Maurus)… S-ar putea ca în aria poeziei, să fie, desigur, Compostorul de nori (2004); şi dintre cele din perimetrul cercetării ştiinţifice: Zalmoxianismul şi plantele medicinale (1997) / Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei… (2003).

La piramida Timişoarei, în 15 septembrie 2005.

ION PACHIA TATOMIRESCU

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: