BIBLIOTECA ON-LINE. De la autor la cititor

ŞTEFAN DUMITRESCU – „Ajută-mă, Doamne, te implor, şi fă-mă pe mine unealta ta, slujitorul tău bun pe pămînt!“

Mai întâi de toate să-I mulţumim Lui Dumnezeu, pentru tot, pentru tot ce ne este dat să vedem, să simţim, să gândim şi să trăim în viaţa aceasta, uneori atât de frumoasă, de multe ori atât de dureroasă, în cuprinderea ei fascinantă şi de neînţeles! Mă apropii de 60 de ani, ca scriitor sunt de 40 de ani în literatura română, sunt un om cu multe lecturi, cu o experienţă de viaţă dureroasă şi bogată, un om aplecat meditativ asupra realităţii, a lumii, a curgerii istoriei, de mulţi ani.

Mă întreb dacă ştiu de ce sunt scriitor pe lume, în existenţa aceasta? Nu ştiu. Mă întreb dacă Eminescu, Dostoievski, oricare dintre scriitorii autentici şi mari au ştiut lucrul acesta…Nu cred că l-au ştiut nici ei…

De ani de zile lucrez la o carte de Pedagogie, pe care am intitulată Noua pedagogie a secolului XXI. În lucrările mele de viitorologie („Salvarea Civilizaţiei Umane“, Ed. Anamarol, Bucureşti 2007, şi revista, format electronic, Renaşterea (Euro-observator), de economie (Noua economie a secolului XXI, revista Euro-observator, NR 7), de psihologie, de pedagogie îmi pun această problemă a sensului Omului în viaţă, a sensului Civilizaţiei umane în lume şi în istorie.

Care este sensul meu în viaţa şi în lumea aceasta? Fiind un om credincios, este limpede că dacă părinţii mei care m-au adus pe lume sunt părinţii mei de aici, din această viaţă (Domnul să-i binecuvânteze în veci!) tot atât de adevărat este că Marele meu Tată, al meu şi al părinţilor mei, al moşilor mei până la începutul lumii este Tatăl Ceresc. Este un Tată greu de imaginat, dar eu, pentru că mă rog de ani de zile Lui şi domnului nostru Iisus Christos, şi Maicii Domnului, îl simt apropiat, îi aud respiraţia Lui nevăzută şi neauzită, calmă şi teribil de puternică, îl văd fără formă, dar imens şi foarte puternic, omniprezent deasupra capului meu.

De ce sunt scriitor în această existenţă? Nu ştiu, pentru că aşa a vrut Dumnezeu ca să fiu scriitor. Sunt absolut convins că acesta este adevărul.

Târziu, după 40 de ani, după ce i-am văzut pe soţii Ceauşescu în balta de sânge, şi după ce Domnul m-a inundat cu credinţa, cu Duhul Lui, care este o concepţie despre univers şi Dumnezeu, despre devenirea lumii şi a universului, o atitudine faţă de Domnul, dar şi o relaţie personală cu El, şi o stare cosmică şi psihică, foarte dulce şi întăritoare, când mi-am dat seama că Omul nu este nimic pe lumea aceasta, nici măcar un fir de iarbă şi că Tatăl Ceresc este totul, şi cel mai important lucru este să exişti în legătură cu El, ca şi cum te-ar ţine de mână, am fost total convins că Domnul este cel care a hotărât sub toate aspectele sale destinul meu.

A existat în viaţa mea o stare poetică foarte densă şi foarte profundă, plină de miraculos şi de poezie. Aceasta a fost prima parte a vieţii mele, copilăria. Da, în primii ani lumea era un univers poetic pentru mine. Mai târziu într-o dispută filozofică pe marginea poeziei cu Nichita Stănescu, eu susţineam că poezia este, există în realitate, că este o realitate vizibilă, perceptibilă, că poetul o vede şi o captează, o aduce prin descriere, cu mijloacele poetice în planul vizibil al cititorului. Nichita susţinea că poezia nu există în realitate, nu este o realitate aşa cum este realitatea fizică, ci ea neexistând în natură, există în universul cultural abia după ce o creează poetul, care are un organ poeticesc cu care o creează..

Or eu simt din ce în ce mai mult, mai plenar că tot ceea ce trăim noi pe lumea aceasta ne sunt dăruite de Domnul.

Aplecându-mă asupra acestei întrebări (de ce mă găsesc eu în literatura română?), trebuie să observ că de foarte mic am avut o sensibilitate şi o înfiorare extraordinară în faţa poeziei, a literaturii. Îmi aduc aminte primul contact cu poezia, care s-a făcut cu poezia lui George Coşbuc. S-a întâmplat ca în casa noastră să se găsească o carte de poezii, de dimensiuni nu prea mari, cu o copertă roză, parcă o văd şi acum. Nu ştiam să citesc astfel că poeziile lui Coşbuc mi-au fost citite de părinţii mei. Ei bine, în timpul lecturii, ascultam înfiorat, înlemnit, cutremurat, extaziat mesajul pe care îl receptam. Acest moment, al primului contact cu poezia, a fost fundamental pentru mine, pentru întreaga mea existenţă, pentru că vrăjit de poezie aveam să mă îndrept către ea toată viaţa. I-am rugat pe părinţii mei să îmi mai citească poezii din cărticica aceea. În momentul acela, Coşbuc a devenit pentru mine un idol, un creator divin, pe care l-am divinizat mult timp. Iar poezii ca „Vine ploaia bine-mi pare, în grădină am o floare, Ploaia o va face mare“ mi s-au părut mult timp perfecţiunea desăvârşită, în poezie, care nu va putea fi egalată niciodată.

Sau îmi aduc aminte cât de impresionat am fost de poezia „Noi vrem pământ“, care mă făcea să plâng, să gem de revoltă, spunându-mi că atunci când voi fi mare îi voi pedepsi aspru pe cei care i-au chinuit pe ţărani!

(O, Doamne, cât am mai suferit şi la lecţiile de istorie din clasa a patra. Domnul învăţător, Vasile Barbu, Domnul să-l binecuvânteze cu o veşnicie de pace dulce şi de sfinţenie, căci iubind istoria, lecţiile dumnealui mă emoţionau până la lacrimi, ne-a făcut şi pe noi, copiii, s-o iubim, să ne iubim neamul şi pământul strămoşesc. Ei bine, la lecţiile în care invadatorii veneau peste noi să ne ia pământul, sufletul meu vibra ca varga, bucurându-se nespus atunci când duşmanul era învins şi întristându-mă adânc atunci când eram înfrânţi. Am suferit mult că romanii l-au învins pe Decebal, am suferit mult când am aflat cum a fost trădat Vlad Ţepeş, cum a fost trădat şi asasinat Mihai Viteazul. Atunci în anii aceia mi-am propus în sufletul meu de copil, care asimila, trăia intens şi profund istoria strămoşilor lui, că atunci când voi fi mare îi voi bate pe turci de va fi vai şi amar de soarta lor. Or să regrete amarnic până în vecii vecilor că au îndrăznit să vină asupra noastră, şi că ne-au subjugat atâtea secole… Şi, iată, că am ajuns şi mare, am ajuns şi scriitor. Şi dacă nu îi voi bate cumplit pe turci, îi voi cânta în schimb în lucrările mele literare pe eroii şi străbunii noştri, şi nu voi înceta să slăvesc pământ sfânt al patriei. Domnul să binecuvânteze şi să sfinţească acest popor, dimpreună cu pământul lui şi toate creaţiile sale! Amin!)

Nu ştiu dacă există cuvinte ca să-i mulţumesc marelui poet George Coşbuc, îl rog pe bunul Dumnezeu în milostivenia Lui nesfârşită să-l binecuvânteze acolo în ceruri, pe el, pe marele poet Mihai Eminescu, despre care într-o carte care se cheamă „Mihai Eminescu – un Iisus al poporului român“, afirm că este un spirit superior, din cealaltă dimensiune, trimis în acest nivel ontologic al existenţei ca să re-potenţeze energiile creatoare ale acestui neam, ca să stimuleze evoluţia noastră în istorie. Lucrarea noastră demonstrează cât se poate de convingător lucrul acesta. Şi pentru că m-am rugat Domnului să-i binecuvânteze cu toate darurile Lui pe poeţii George Coşbuc, şi Mihai Eminescu, care sunt acum spirite în cer, îmi continui rugăciunea, rugându-L pe bunul Dumnezeu, în marea Lui dragoste să-i ierte de păcate pe toţi scriitorii români şi străini din toate timpurile, (că mult mi-au îmbogăţit viaţa cu darurile lor , cărţile! Baremi atâta să fac şi eu pentru ei, să mă rog, căci ştiu că Domnul mă va asculta! Doamne ajuta!) să-i binecuvânteze şi să-i ţină în graţia Lui! Sufletele lor să fie mângâierea Domnului şi bucuria Lui în ceruri! Şi Domnul să fie dulceaţa şi alinarea veşnică a sufletelor lor! Poate că o dată şi o dată binele acestei rugăciuni se va întoarce şi la mine!

Aşadar, am fost vrăjit de poezie de la primul contact cu ea. Copil fiind, neştiind să citesc, şi având o memorie extraordinară, era de ajuns să îmi citească cineva o poezie o dată, sau dacă era mai mare de două ori, că o şi învăţam. Şi o recitam apoi cu mare plăcere. Îmi făcusem un repertoriu poetic pe care îl reciteam când eram singur sau pe care îl spuneam oamenilor mai mari care se uitau la mine cu admiraţie. Mai aveam de asemenea un repertoriu de basme, pe care îl spuneam lui nea Iancu al lui Rigu, (Domnul să-l ţină pe palmele Lui, pe el şi pe bunicii mei, că multe poveşti mi-au spus), şi celor care îmi cereau să le spun poveşti. Acest repertoriu de basme a fost îmbogăţit necontenit prin creaţia, inventarea de noi basme de către copilul care eram. Cei care mă ascultau mă scuipau la sfârşit în glumă şi cu dragoste „ptiu, să nu-ţi fie de deochi, că ce multe poveşti ştie copilul ăsta!”

S-a mai întâmplat un lucru care a jucat un rol extraordinar în orientarea mea către creaţie. Aşa cum fusesem vrăjit de poezie, am fost fascinat deci şi de poveştile, de basmele pe care le-am auzit, tot în perioada aceasta. Bineînţeles că nu îmi mai aduc aminte care a fost primul basm pe care l-am auzit. Îmi aduc însă aminte că ascultam fascinat şi înlemnit când îmi spunea cineva o poveste. Basmele trezeau în mintea mea reprezentări şi acţiuni extraordinare, iar filmele care se năşteau în mintea mea erau cu adevărat minunate şi fabuloase. A venit un moment, (n-aş putea să precizeze anul sau momentul foarte exact) în copilăria mea când, în setea de a şti cât mai multe basme, şi de a le povesti, am început eu să inventez basme. Aveam deja un repertoriu de basme pe care îl povesteam copiilor de seama mea sau adulţilor. Îmi aduc aminte de câţiva oameni de la noi din sat, mi-l amintesc bine pe nea Iancu lu Rigu, sau pe nea Fănică din Drăganu, care veneau să muncească la noi cu ziua. Nea Iancu era un bun cioplitor, şi ori de câte ori avea tatăl meu nevoie îl lua la cioplit, araci, leţuri pentru gard, sau alte lucruri. Eu stăteam pe lângă el atras de ceea ce făcea el, iar nea Iancu fie îmi povestea el un basm fie mă punea pe mine să spun o poveste. Iar eu atâta aşteptam, ce mai, eram un foarte bun povestitor. Când am mers la grădiniţă doamna educatoare mă punea să spun poveşti pentru că eu ştiam multe poveşti. În timpul povestitului le mai înfloream, apoi am început să adaug de la mine, să inventez şi acum se năşteau poveşti noi, pe care nu le cunoştea nimeni. La noi în sat, pe lângă poveştile pe care le ştiau bătrânii, cei care spuneau povesti, şi care erau aceleaşi pe care le auziseră ei de la moşii lor, au început să apară noi poveşti inventate de mine.

Îmi aduc aminte că am inventat o poveste nouă de unde se termina „Capra cu trei iezi“. Văzând că inventez poveşti, doamna Educatoare mi-a spus că eu o să ajung povestitor mare, ca Ion Creangă. „O să ajungi un mare povestitor, ca Ion Creangă, dragă Fănele“, mi-a spus doamna Educatoare. Ţin minte şi astăzi, când a trecut mai mult de o jumătate de veac de atunci, foarte clar momentul acela. Îl retrăiesc de fiecare dată ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Eram foarte emoţionat şi fericit, iar inima îmi bătea în piept ca a unei păsăruici speriate. În mintea mea ştiam acum că atunci când voi fi mare voi fi scriitor ca marele povestitor Ion Creangă, cel care a încântat copilărie la milioane şi milioane de copii. Dacă ne gândim numai la lucrul acesta şi ne dăm seama ce gigant este omul acesta, şi ce putere de a fascina şi încânta viaţa oamenilor are un povestitor. Ce Mare lucru este să fii povestitor în istoria şi în cultura unui popor! Cred că din acel moment, deci de la grădiniţă, să fi avut eu cinci sau şase ani, am devenit eu scriitor. Din momentul când am început să inventez poveşti.

Poezii am început să scriu mult mai târziu, dar îmi aduc aminte foarte bine şi acel moment. Eram în clasa a treia, ai mei făcuseră casa de dinvale, în care ne mutasem, şi care este şi acum. Veneam de la Şcoală, aruncam ghiozdanul pe pat iar eu îmi luam caietul şi mă aşezam la masa la care îmi făceam temele şi începeam să compun poezii. Întâi şi întâi compuneam poezii, temele rămâneau să le fac seara înainte de culcare. Era o bucurie ciudată, inefabilă, dulce, suculentă şi grea. Iubindu-l foarte mult pe George Coşbuc, ştiind un mare număr de poezii de el, primele mele poezii semănau mult cu ale lui. Cum dădeam, cum făceam, orice vers aş fi căutat eu, îmi dădeam seama imediat de puterea tiranică a modelului poeziei lui Coşbuc. Astăzi mi se pare un lucru extraordinar că deşi eram la o vârstă mică sesizam un lucru de care se izbesc creatorii la o vârstă mult mai matură.

Am vrut să povestesc lucrurile acestea ale începutului destinului meu de scriitor ca să arat că nu eu am fost cel care am vrut să fiu scriitor , ci CĂ AŞA S-A ÎNTÂMPLAT. Am fost pur şi simplu sorbit de frumuseţea poeziei, de fascinaţia ei, de vraja teatrului. Din clasa a treia când mi-am făcut un Caiet de poezii (şi acum am acasă, la mine, în Vâlcea, caietele acelea, care numerotate au ajuns până la 87 parcă) am început să scriu continuu. Iar lucrul cel mai interesant este că timpul pe care-l petreceam aplecat asupra caietului cu poezii, când compuneam, era un timp dens, profund, fertil, dulce. Era un altfel de timp, care mă hrănea pe dinăuntru, care mă făcea să fiu fericit. Ceea ce trăiam eu era o stare de plenitudine, de fericire.

O altă activitate care mă făcea să fiu fericit era lectura. Dacă ascultam, copil fiind, înainte de a învăţa să citesc, cu gura căscată, poveştile spuse de alţii, după ce am învăţat să descifrez buchiile, cititul cărţilor, la început de poveşti, apoi şi alte cărţi, lectura a devenit pentru mine cea mai mare fericire. Şi aventura lecturii m-a dus mai târziu la întâlnirea cu marii scriitori şi filozofi ai lumii. Uitându-mă peste caietele de poezii din liceu, am dat peste poezii care rezistă şi astăzi, multe dintre ele extraordinare, semn că talentul autentic a izbucnit de timpuriu în sufletul meu.

În clasa a X-a, îmi spunea mie sufletul că sunt talentat, dar pentru că mai era şi îndoiala care îmi îndoia sufletul pe de altă parte, i-am trimis lui M.R. Paraschivescu la „Ramuri“, unde ţinea o rubrică pentru debutanţi, Povestea vorbii, un plic în care am pus trei poezii şi o scrisoare, scrisă cu inima cât un purice, în care îl rugam pe poetul „Cânticelor ţigăneşti“ să îmi spună dacă am talent. Bun a fost Dumnezeu cu mine căci M.R. Paraschivescu mi-a trimis o scrisoare mai mult decât încurajatoare, care mi-a făcut aripile să crească enorm, şi sufletul să ia foc şi să ardă ca o pălălaie imensă.. Îi sunt desigur adânc recunoscător poetului, M.R.P, astăzi aflat într-o adâncă penumbră, dar care în perioada aceea a dat aripi multor poeţi care îşi încercau forţele în spaţiul binecuvântat de Domnul al poeziei.

În vara lui 1969 am reuşit la Facultatea de Filozofie, întâiul la secţia mea. Printr-o minune, locuiam la Căminul studenţesc din Grozăveşti, cămin care avea în cameră câte un difuzor. Ei bine, într-o zi am auzit la difuzor o invitaţie făcută de poetul Nicolae Creţu, mai târziu poetul Dan Verona, prin care poeţii studenţi, cei care scriu poezie sunt invitaţi să aducă poeziile la camera numărul…, nu mai ţin minte camera. Aşa am făcut, pentru că aveam poeziile deja scrise pe coli, frumos, citeţ, am luat un număr de poezii, despre care eu credeam că sunt cele mai frumoase, şi am mers la camera cutare de la Blocul A, al Căminelor studenţeşti din Grozăveşti. Le-am înmânat, nu mai ştiu cui, şi m-am întors în camera mea. Nu ştiu dacă au trecut două ore când mi-am auzit recitate la Radio Grozăveşti o parte din poezii. Iar în săptămâna următoare – la Radio Bucureşti, unde în studenţie am avut foarte multe Momente poetice. Iar mai târziu, tot datorită lui Dan Verona, care, după terminarea facultăţii a fost angajat la radio unde el se ocupa de poezie, am avut iarăşi multe momente poetice, câte două sau trei pe an, până încoace către 1989. Dar asta a fost demult, în altă viaţă.

Iată, cred că ar fi nedrept dacă nu aş recunoaşte că debutul meu de la radio Grozăveşti, din octombrie 1969, când aveam 19 ani, datorat studentului poet Nicolae Creţu, căci era şi Dan Verona în acel moment student ca şi mine, a însemnat foarte mult pentru mine, dându-mi iarăşi noi aripi, vorba poetului. Peste puţin timp am ales eu un număr de poezii şi i le-am dus Anei Blandiana, care pe vremea aceea era redactor la „Amfiteatru“. Ce frumos l-a primit Ana Blandiana pe tânărul poet Ştefan Dumitrescu, încă un adolescent întârziat, cum avea să rămână toată viaţa. Ana Blandiana m-a publicat foarte repede, dar în revista „Contemporanul“, unde ţinea o rubrică numită „Lira de aur“. Apoi m-a publicat la „Amfiteatru“, unde era o excelentă echipă de redactori, să-i numesc pe Adrian Dohotaru, redactor Şef-adjunct, Gheorghe Achiţei, Redactor şef (l-am văzut numai de câteva ori, în general nu prea dădea pe la redacţie), pe bunul Coman Şova, secretar general de redacţie, pe Ana Blandiana, pe Ştefan Iureş. Nu pot decât să le mulţumesc oamenilor acestora, pentru omenia, generozitatea, încrederea pe care mi-au arătat-o.

În numărul 12, al revistei „Amfiteatru“, pe anul 1971, Ana Blandiana îl prezenta astfel pe tânărul poet Ştefan Dumitrescu, anunţând astfel venirea în literatura română a unui scriitor, „poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo“, adică a unui poet fabulos, imprevizibil, care împinge cu mult mai departe marginile spaţiului literar românesc: „O ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat“ .

Astăzi, când cel care scrie această mărturie de credinţă are 57 de ani, de trei ori mai mulţi decât avea în acel moment, rămân uimit câtă clarviziune a avut Ana Blandiana. Pentru că s-a întâmplat un lucru cu adevărat miraculos, care, şi subliniez acest lucru, nu a ţinut absolut deloc de mine, ci mai mult de zestrea din subconştientul colectiv al fiinţei mele (absorbit din marele Subconştient al neamului românesc) pe care o am de la moşi şi strămoşi, şi mult mai mult şi mai mult de Dumnezeu. De destin. O să explic mai jos de ce spun lucrul acesta.

De ce Ana Blandiana a prevestit foarte limpede structura psiho-literară a scriitorului Ştefan Dumitrecu? Pentru că peste ani, dus de un destin dureros în Siberia culturii române, aveam să scriu o operă foarte întinsă, vastă, şi foarte felurită, bogată, profundă, dramatică, în care aveam să dezbat în termeni radicali şi dramatică întreaga problematică umană, din mai multe perspective, şi în mai multe modalităţi artistice. Unui critic literar sunt convins că îi va fi foarte greu să cuprindă o operă literară de peste 10 sau 15 romane, formată din peste 30 de piese de mare valoare, din câteva volume de povestiri, din peste 10 sau 20 de volume de poezie, din multe cărţi de eseuri. O operă mult mai vastă şi mai complexă decât opera lui Mircea Eliade, de pildă. Este şi foarte greu de crezut că există un asemenea scriitor, a cărui operă se întinde pe mai toate genurile şi speciile, care are o operă ştiinţifică importantă în domeniul Ştiinţelor sociale, la fel ca Mircea Eliade.

Peste doi ani, de la această prezentare elogioasă şi incredibilă făcută de Ana Blandiana, Adrian Păunescu m-a invitat să-i deschid cenaclul „Flacăra“. La prima şedinţă am citit un volum întreg de poezie, un volum care a zguduit asistenţa, intitulat „Nicolae Labiş – portret cosmogonic“. S-au spus lucruri frumoase despre tânărul poet Ştefan Dumitrescu, iar Adrian Păunescu a afirmat următoarele lucruri: „Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române. Ştefan Dumitrescu este o mare şansă a literaturii române.“ Asta era, deci, în toamna lui 1973.

Şi aceste cuvinte au fost profetice pentru că peste ani, trăind într-un exil dureros, într-o lungă condamnare la o Siberie literară românească, Domnul avea să dea prin mine o operă literară de valoare europeană, de mari dimensiuni.

Dar, subliniez , lucrul acesta pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Aşa s-a întâmplat destinul meu.

Aş mai vrea să amintesc o întâmplare din tinerea mea, tot profetică. În anul 1970 i-am dus lui Mircea Ciobanu, redactor pe vremea aceea la editura „Cartea Românească“ (unde director era Marin Preda) un volum de poezie, bătut la maşină. Avea pe atunci biroul în spate, cum urci la etaj, unde mai târziu a fost redacţia unei reviste germane, şi era în birou cu o doamnă foarte frumoasă. Lui Ciobanu i-a plăcut foarte mult volumul meu de poezie, a fost entuziasmat, chiar m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, gest pe care nu l-a mai făcut cu nici un alt tânăr scriitor. Mi-a spus că volumul meu de poezie intră în plan şi o să apară în anul 1971. A venit şi anul 1971, eu aşteptam săracul de mine apariţia primului meu volum de poezie, căruia poetul Leonid Dimov îi făcuse un referat extraordinar. Volumul meu nu a intrat din păcate în Plan pe anul 1971, Ciobanu mi-a promis însă că va intra sigur în Planul pe 1972, dar nu a intrat nici în anul acesta. Mai mulţi tineri scriitori mi-au spus că Mircea Ciobanu este escroc, că aşa face el cu toţi, promite, dar nu se ţine de cuvânt. (Chestia asta mi-a mai făcut-o un alt redactor, un alt poet, Nicolae Ioana, Dumnezeu sa-l odihnească şi pe ticălosul acesta, promitea că te publică, ticălosul, dar te ducea cu vorba, el urmărindu-şi interesele lui). Am fost uimit auzind lucrul acesta, nu-mi venea să cred, pentru că el, Mircea Ciobanu, fusese entuziasmat de poeziile mele, el mă felicitase, el mă îmbrăţişase, el mă pupase, Iuda! Văzând eu aşadar că Ciobanu mă minte, că mă duce cu vorba, m-am gândit că trebuie să fac ceva ca să-mi apară cartea de poezie. (ani de zile m-a dus ticălosul acesta cu vorba, până către 1980, încoace, când mi-a apărut prima carte, un volum de reportaje. De fapt, Mircea Ciobanu m-a dus cu vorba pană când a murit, la 50 de ani, având, când a murit, aceeaşi vârsta ca Nichita Stanescu)

Văzând eu deci că Mircea Ciobanu nu îmi va scoate niciodată volumul de poezie, că este un mare mincinos, am mers la Marin Preda, la directorul editurii, care avea biroul jos, la parter, cum intrai, pe dreapta. Am povestit întâmplarea aceasta pe larg în mai multe locuri, cu mai multe prilejuri. Cum a decurs întărirea cu Preda, pe care îl ştiam de la cenaclul „Luceafărul“? Nu prea bine. Preda mi-a spus că mă ştia din paginile revistei „Amfiteatru“, că sunt un poet talentat, şi să-l ascult pe el, „că dacă destinul dumitale este să fii un mare scriitor vei fi un mare scriitor. Dacă destinul dumitale nu este să fii scriitor, n-o să fii. Deci, te rog să reţii, a subliniat el, dacă destinul dumitale este să fii un mare scriitor vei fi un mare scriitor.“ Şi cu asta punct, n-a mai scos nici un cuvânt. Mărturisesc că am plecat nemulţumit şi trist de la întâlnirea cu Marin Preda. Pentru că nu îmi promisese nimic sigur, că îmi publică sau nu volumul, nici că mi-l publică nici că nu mi-l publică, ba mai mult, nici măcar nu adusese vorba despre volumul meu.

De ce am povestit întâlnirea aceasta ? Pentru că peste ani mi s-a întâmplat un lucru cu adevărat uimitor, de necrezut. Un lucru care se întâmplă o dată la o mie de ani.

În 1980, după ce apăruse romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“, (după care Preda era pregătit să scrie volumul 2 al romanului „Delirul“, apărut în 1975, roman care stârnise vii proteste din mai multe părţi,) tocmai ca să nu scrie acest roman, „Delirul, vol. II“, Marin Preda, aşa după cum se ştie, a fost asasinat.

Şi deci romanul „Delirul“, a rămas la jumătate, neterminat. Iată însă că de acum încolo începe minunea. În anul 1992, Ion Cristoiu, redactor şef al revistei „Expres Magazin“, lansează împreună cu soţia şi copiii lui Preda, deci împreună cu familia Preda, Concursul literar, „Cine scrie romanul Delirul, vol. II, continuare la romanul Delirul, vol. I, de Marin Preda, aşa cum l-ar fi scris acesta“, adică Marin Preda. Trec peste detalii, Concursul a avut două etape, în prima etapă trebuie să creezi Proiectul, doar proiectul viitorului roman „Delirul, vol II“, şi abia după ce câştigai prima etapă a Concursului literar intrai în de cea de-a doua, adică te apucai efectiv de scris romanul „Delirul , vol II“. Am scris acest roman, „Delirul, vol II“, aproape 600 de pagini, bătute la maşina de scris, la două rânduri, în trei săptămâni, (ceea ce este greu de crezut pentru un profan) inspirat, eu mărturisesc acest lucru, eu cel care am scris acest roman, inspirat de spiritul lui Marin Preda din cealaltă dimensiune. Acesta fiind unul dintre cele mai mari evenimente parapsihologice din istoria literaturii române şi din istoria literaturii universale. S-a întâmplat acelaşi lucru care s-a întâmplat în cazul marelui prozator englez, Charles Dickens, care a murit înainte de a-şi termina ultima carte, pe care i-a inspirat-o apoi din cealaltă dimensiune unul tânăr tipograf din America. Ei bine, romanul meu, „Delirul, vol. II“ a câştigat premiul întâi la Concursul literar organizat de Ion Cristoiu în anul 1992, romanul fiind, aşa cum am mai spus inspirat din cealaltă dimensiune de spiritul lui Marin Preda.

În 1973, la terminarea Facultăţii de Filozofie am optat pentru postul de Profesor de Psihologie şi Pedagogie la Liceul Pedagogic din Tulcea. George Ivaşcu, criticul literar, îmi promisese că mă va aduce redactor la revista Contemporanul, în Bucureşti, Adrian Păunescu, unul dintre cei mai mari ticăloşi din cultura română, mi-a promis, chiar la prima şedinţă a cenaclului Flacăra, la care am citit, în mod public, că mă va aduce redactor la „Flacăra“. Credeam că voi reveni în Bucureşti în lumea presei, a scriitorilor, în câţiva ani. Nici măcar nu am bănuit că Domnul mă trimisese într-un lung exil, în Siberia culturii române, supunându-mă unei mari încercări, despre care nu ştiu dacă s-a terminat, şi din care îl rog pe bunul Dumnezeu să mă ajute să ies cu bine.

La Tulcea, în Siberia culturii române, am scris ca un disperat, ca să supravieţuiesc, ca să mă salvez, ca să mă regăsesc. Scrisul meu a fost ţipătul dureros şi înalt al condamnatului la moarte. La Tulcea, în Siberia românească, Domnul a vrut ca să fie creată, de către robul său, umilul şi îndureratul Ştefan Dumitrescu, pus la mare încercare, una dintre cele mai mari opere literare ale secolului XX, o operă literară care, tradusă în limbile de circulaţie, i-ar putea aduce acestei ţări premiul Nobel pentru literatură.

Mi s-a mai întâmplat un lucru, care ulterior, când mi-am dat seama de ceea ce mi s-a întâmplat m-am speriat. Mi s-a întâmplat ca cei care m-au invidiat şi m-au urât, care nu m-au ajutat, ci m-au obstrucţionat, care m-au lovit pe parcursul acestei perioade de timp, pe durata exilului meu, să fie greu pedepsiţi de Domnul, fie cu moartea, fie cu mari nenorociri. M-am speriat meditând la lucrul acesta, şi m-am rugat pentru toţi ticăloşii care în viaţa aceasta mi-au făcut rău şi care nu au fost puţin, sa-i ierte şi să-i ajute Dunezeu!

Pe parcursul acestei lungi Siberii umane, spirituale, (îi mulţumesc Domnului că nu m-a încercat şi mai aspru) mi-au mai apărut ba un volum de poezie, ba unul de proză, ba o piesă de teatru, unii m-au înjurat, turbând de furie, alţii au scris frumos despre mine, din suflet .

De ce am povestit aceste lucruri care ţin mai degrabă de biografie mea misterioasă, profundă, damnată? Le-am povestit ca să arăt că destinul nu ni-l facem noi, scriitorii. Cel puţin în cazul meu această afirmaţie este foarte adevărată. Că destinul meu arată limpede că lumea literară românească este o lume a asasinatului moral, a ticăloşiei, (să ne aducem aminte cum s-au comportat scriitorii comunişti cu Radu Gyr, cu Vasile Militaru, cu atâţia scriitori „burghezi“, cum a fost asasinat cel mai mare poet roman, Mihai Eminescu, un poet genial ca Nicolae Labiş, şi un mare prozator ca Marin Preda) iar bietul scriitor în această lume nu este nici măcar un gunoi. Eu sunt obiectul unui mare şi dureros asasinat moral în literatura română. Cui îi pasă de scriitorul român? Nici în vechiul regim comunist, nici acum, în neocapitalismul muribund şi sălbatic, jegos, ordinar, nu i-a păsat nimănui de scriitorul român. Scriitorul român însuşi, bolnav de egoism, de axiofagie şi egoplasm îşi asasinează confratele, confraţii într-o veselie şi inconştienţă demne de o cauză mai bună.

De aceea eu sunt un om şi un scriitor îngrozit, scârbit de lumea în care trăiesc. Şi de aceea îi mulţumesc Domnului tot timpul, clipă de clipă, pentru toate darurile sale, pentru tot ajutorul său, de aceea noaptea mă culc la picioarele Lui ca un câine neputincios şi credincios, mulţumindu-i Domnului, pentru toate darurile Sale şi rugându-L să se îndure de mine şi de ai noştri, să ne ocrotească şi să ne arate calea cea bună!.

Şi de aceea în mărturisirea mea de credinţă, pe care o fac acum, când mă apropii de 60 de ani, eu mărturisesc că nu sunt decît slujitor pe lumea aceasta, ca şi în lumea literară. Fă-mă, Doamne, unealta Ta credincioasă şi bună, eficientă, care slujesc cu puterea dată de Tine, cu gândurile date de Tine, lucrarea Ta, Voia ta pe pământ. Nu am ambiţii, nici literare nici de alt fel, sunt un simplu şi umil slujitor. Ajută-mă, Doamne, apără-mă pe mine şi pe ai mei, nu ne lăsa pe noi, pe români pradă ticăloşilor, şi arată-ne Calea, ca să facem cât mai mult bine pe pământ şi rău deloc. Ajută-mă, Doamne, pentru că tare greu îmi este! Fii tot timpul cu slujitorul Tău care se căzneşte de mult timp! Amin!

28. 05.2007

ŞTEFAN DUMITRESCU

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: